Poezia Marea Mediterană de Vasile Alecsandri

 MAREA  MEDITERANĂ
              I
                                                   
Întinderea-albăstrie,
Nemărginit safir,
O! mare, scumpă mie,
Eu vecinic te admir!


                                                   
Ești vastă, triumfală,
Te miști măret la vânt
Ca mantie regală
Lipită de pământ,


                                     
Și vântul care suflă
Adoarme pe-al tău sân,
Ce saltă, se răsuflă
Și naște flori de crin.


                                                   
Și luna,zână dulce,
Când aerul e cald,
Îi place să se culce
În cuibu-ți de smarald.


                                                   
Tu ești atrăgătoare
Ca visul inceput,
Și nu-i leagăn sub soare
Ca tine de plăcut.


                                                   
Nimic nu poate-n lume
S-absoarbă gândul meu
Ca taina fără nume
Ascunsă-n sânul tău.


                                                   
Nici un spectacol mare
Nu poate-a mă-ncânta
Ca neagra-ți tulburare.
Sau liniștirea ta...


                                                   
Când fața ta-i senină,
Chiar cerul înăltat,
Spre tine se înclin
Să-ți dea un sărutat.


                                                   
Când plaiu-ți clocotește
În munți spumegători,
Văzduhul se-nnegrește,
Pătruns de reci fiori,


                                                   
Și lumea,spaimântată
De cruntele-ți mugiri
Tresare cufundată
În triste presimțiri;


                                                   
Iar sufletu-mi in zboru-i
S-avântă fericit
Și scalda vesel doru-
În sânu-ți răzvrătit.


        II

                                                  
Scumpă Mediterană!
Lac limpede și lin!
Oglindă diafană
A cerului senin!


                                                  
Mi-e drag pe-a tale maluri
Visând să viețuiesc
Și, dus pe-a tale valuri,
Plutind să rătăcesc.


                                                  
Mi-e drag să văd la soare,
În orizon albind,
Corăbii călătoare
Ca paseuri pribegind.


                                                
Atunci se-naripează
Neîmpăcatu-mi dor
Și tainic le urmează
Zburând pe calea lor


                                                  
Atunci, frumoasă mare,
Al tău farmec iubit
M-atrage-n depărtare
Ca glasu-i ămblânzit,


                                                  
Și lin, pe nesimțite,
Cu gândul vizitez
Acele lumi dorite
La care-ades visez:


                                                  
Atlantica fioroasă
Cu-a sale mari furtuni,
Și Asia frumoasă,
Ș-a Indiei minuni.


                                                 
Atunci pe lângă mine
Aud un freamăt blând
De strofe dulci, divine,
Ce mă uimesc pe rând.


                                                 
Și sufletu-mi s-aprinde
Ca vesel vânător,
Cercând de a le prinde
Din veselul lor zbor.


       III

                                                 
Feerică plăcere,
Poetic, dulce trai!
Cerească renviere
Într-al magiei rai!


                                                 
Ferice care poate,
Lăsând a lumei mal,
Cu geniul să-noate
Prin naltul ideal!...


                                                 
Eu simt un ceresc bine
Când pot să zic voios
L-a stelelor lumine
Un imn armonios.


                                                 
Prin sferile-nstelate
Pătrund și văd uimit
Ființele-adorate
Ce trist m-au părăsit.


                                                 
Și-mi pare că spre mine
Un înger alb și sânt,
Zâmbind, pășeste, vine
De-mi zice ca să cânt...


                                                 
Ah! în a mea junie
Necontenit cântam;
De dulce armoni
Ferice mă-mbătam.


                                                 
Cântat-am mântuirea
Poporului strivit;
Cântat-am fericirea
Iubind de-a fi iubit.


                                                 
Cântat-am, plin de viață,
Al vieții dar plăcut
Și gloria măreață
Mărețului trecut...


                                                 
Acum junia-i dusă
În sân la Dumnezeu
Steluța mea-i apusă
Din orizonul meu!...


                                                 
Dar când, o! scumpă mare,
În cale-mi te zăresc,
Tresar, șnvii și-mi pare
Că iar întineresc,


                                                 
Ș-atunci, din amorțire
Trezindu-mă încet,
Simțesc cu fericire
Că sunt încă poet!