Poem Istoric Dumbrava Roşie Visul Lui Albert partea I Vasile Alecsandri

              VISUL LUI ALBERT
                                                       
                           I

Albert, craiul Lehiei, făcut-au un vis mare,
Un vis năvălire, de-nvingeri glorioase !
El se văzu puternic, pe-un armasar calare,
Înfiorând cu spada-i popoare numeroase.
Din Meazăzi ferbinte în recea Meazănoapte,
Din Răsăritul mândru l-Apusul lucitor
El auzi prin visu-i mii, mii de mii de şoapte
Crescând în zgomot falnic, gigantic, imnător,
Un uragan de glasuri ce clocotea prin lume,
Purtând, năltand ca fală un nume... al său nume !


Albert, craiul Lehiei, trufaş, semeţ, usor,
Adimenit, se crede stăpân pe viitor,
Ş-aruncă ochi de pradă pe ţările vecine:
,,Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine ?"
El stă puţin pe gânduri, apoi cu mare glas :
,,Moldova este pragul întâiului meu pas !
În ţara acea mică, neîncetat lovită
De duşmani fără număr şi-n veci nebiruită,
În care toţi barbaţii sunt zmei ce s-au luptat
Cu leahul, cu maghiarul, cu turcul încruntat,


Şi unde pe sub iarbă câmpiile frumoase
Ascund troiene albe de-a duşmanilor oase,
Un domn viteaz, un Ştefan, adună de mulţi ani
O glorie ce-i demnă de-ai lumei suverani.
Voi merge la Moldova, la Ştefan drept voi merge.
Şi luciul de pe frunte-i cu spada mea voi şterge.
Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit,
Vede-va-n loc de soare al meu chip strălucit !"


Au zis, şi-n nerăbdare-i pe lângă el în grabă
Adună-a lui armată deprinsă de omor,
Urdie numeroasă de feare ce se-ntreabă :
,,Spre care orizonuri sălta-vom noi in zbor ?
În care parte-i hoitul promis l-a noastre gheare
Să-l rupem într-o clipă, să-l roadem, înghițim ?
În care ţări : teutone, române, sau maghiare
Vrea Albert, craiul nostru, pustiul să-l lătim ?


Aşa zicea cu fală a lui Albert oştime,
În cete adunată pe câmpul din Dombrova,
Când, prin văzduh, deodată, o gură din multime
Rosti cu glas de taur sălbatic: ,,La Moldova !"
,,Ura!" strigă lehimea, întocmai ca un tunet,
Şi văi și munţi și codri răspunseră-n răsunet
Ura!... şi-n dor de sânge armata crunt aprinsă
Ca un şiroi de toamnă pe drumuri se întinsă,
Cu tunuri largi și grele, cu flinte lungi, cu spade
Ce viu luceau la şolduri şi-n teacă zingheneau,
Cu armasari zburdalnici ce vesel nechezeau,
Mergând toţi, cai şi oameni, să calce şi să prade.


În fruntea lor magnaţii  mândri, bătrâni şi tineri :
Toporski veteranul ce poartă barbă albă,
Încungiurat de neamuri: feciori, nepoţi şi gineri,
Formându-i o vitează şi glorioasă salbă.


Grodeck, zis Falcă-Tare, ce-n gândul lui se jură
Atâţi români să darme câţi are dinţi în gură.


Zciusko neîmpăcatul, cu braţe lungi și tari
Care Buceag ucis-au trei sute de tatari.


Biela cel nalt, subţire ca trestia de baltă,
Ce-n lupte sângeroase ca dânsa se mlădie,
Cu sabia-i turcească tăind în carne vie,
Pe când fugariu-i sprinten nechează, muşcă, saltă.


Gorow și Zablotowski, amici juraţi pe moarte
Să-mpartă soarta bună, să-nvingă rele soarte,
Şi care în trei rânduri scăpat-au din robie,
Prin degitele morţii trecând cu vitejie.
Ei zbor pe doi cai gemini, râzând în hohot mare
Cu alţi ca dânși tineri, baroni, comţi palatini :
Glence din Pocuția, Zbaloş Litfan ce are
Un cârd pletos de zimbri în codri de arini.
Gavril de Moraviţa, fraţii Grotov, Huminski,
Mardela Veneticul, Tecelski și Pruhninski,
Iarmeric Mazovitul și Kozjatic Ucranul,
Ce creşte cai sălbatici şi-i prinde cu arcanul.


Ei merg, bătând din pinteni !... Zburdalnica lor ceată


Străluce de departe în haine poleite :
Dulămi cu flori de aur la pept împodobite
Şi-ncinse cu paftale de peatră nestimată,
Ciapce purtând un vultur şi pene la mijloc,
Încălțăminte roşii de pele de Maroc,
Şi frâie ţintuite, şi argintate şele,
Şi armonii cusute pe colţuri de harşele.


Ei merg jucându-şi caii, şi veseli între ei
Vorbind de cai, de lupte, de-amor și de femei,
Tot ce-i mai scump în lume si dă un farmec vieţii
Pe timpul mult ferice și viu al tinereţii.
Ei merg precum ar merge la simpla vânătoare,
Glumind în nepăsare de moarte ce-au să-nfrunte,
Urmaţi de steaguri multe, urmând în foc de soare
Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n frunte...
Dar când trecu hotarul, al regelui cal tare
Se poticni... O buhnă ţipă în ziua mare,
Şi moarte-şi găti coasa în acea zi fatală !

                                         

Poem Istoric Dumbrava Roşie Visul Lui Albert partea I Vasile Alecsandri

              VISUL LUI ALBERT
                                                       
                           I

Albert, craiul Lehiei, făcut-au un vis mare,
Un vis năvălire, de-nvingeri glorioase !
El se văzu puternic, pe-un armasar calare,
Înfiorând cu spada-i popoare numeroase.
Din Meazăzi ferbinte în recea Meazănoapte,
Din Răsăritul mândru l-Apusul lucitor
El auzi prin visu-i mii, mii de mii de şoapte
Crescând în zgomot falnic, gigantic, imnător,
Un uragan de glasuri ce clocotea prin lume,
Purtând, năltand ca fală un nume... al său nume !


Albert, craiul Lehiei, trufaş, semeţ, usor,
Adimenit, se crede stăpân pe viitor,
Ş-aruncă ochi de pradă pe ţările vecine:
,,Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine ?"
El stă puţin pe gânduri, apoi cu mare glas :
,,Moldova este pragul întâiului meu pas !
În ţara acea mică, neîncetat lovită
De duşmani fără număr şi-n veci nebiruită,
În care toţi barbaţii sunt zmei ce s-au luptat
Cu leahul, cu maghiarul, cu turcul încruntat,


Şi unde pe sub iarbă câmpiile frumoase
Ascund troiene albe de-a duşmanilor oase,
Un domn viteaz, un Ştefan, adună de mulţi ani
O glorie ce-i demnă de-ai lumei suverani.
Voi merge la Moldova, la Ştefan drept voi merge.
Şi luciul de pe frunte-i cu spada mea voi şterge.
Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit,
Vede-va-n loc de soare al meu chip strălucit !"


Au zis, şi-n nerăbdare-i pe lângă el în grabă
Adună-a lui armată deprinsă de omor,
Urdie numeroasă de feare ce se-ntreabă :
,,Spre care orizonuri sălta-vom noi in zbor ?
În care parte-i hoitul promis l-a noastre gheare
Să-l rupem într-o clipă, să-l roadem, înghițim ?
În care ţări : teutone, române, sau maghiare
Vrea Albert, craiul nostru, pustiul să-l lătim ?


Aşa zicea cu fală a lui Albert oştime,
În cete adunată pe câmpul din Dombrova,
Când, prin văzduh, deodată, o gură din multime
Rosti cu glas de taur sălbatic: ,,La Moldova !"
,,Ura!" strigă lehimea, întocmai ca un tunet,
Şi văi și munţi și codri răspunseră-n răsunet
Ura!... şi-n dor de sânge armata crunt aprinsă
Ca un şiroi de toamnă pe drumuri se întinsă,
Cu tunuri largi și grele, cu flinte lungi, cu spade
Ce viu luceau la şolduri şi-n teacă zingheneau,
Cu armasari zburdalnici ce vesel nechezeau,
Mergând toţi, cai şi oameni, să calce şi să prade.


În fruntea lor magnaţii  mândri, bătrâni şi tineri :
Toporski veteranul ce poartă barbă albă,
Încungiurat de neamuri: feciori, nepoţi şi gineri,
Formându-i o vitează şi glorioasă salbă.


Grodeck, zis Falcă-Tare, ce-n gândul lui se jură
Atâţi români să darme câţi are dinţi în gură.


Zciusko neîmpăcatul, cu braţe lungi și tari
Care Buceag ucis-au trei sute de tatari.


Biela cel nalt, subţire ca trestia de baltă,
Ce-n lupte sângeroase ca dânsa se mlădie,
Cu sabia-i turcească tăind în carne vie,
Pe când fugariu-i sprinten nechează, muşcă, saltă.


Gorow și Zablotowski, amici juraţi pe moarte
Să-mpartă soarta bună, să-nvingă rele soarte,
Şi care în trei rânduri scăpat-au din robie,
Prin degitele morţii trecând cu vitejie.
Ei zbor pe doi cai gemini, râzând în hohot mare
Cu alţi ca dânși tineri, baroni, comţi palatini :
Glence din Pocuția, Zbaloş Litfan ce are
Un cârd pletos de zimbri în codri de arini.
Gavril de Moraviţa, fraţii Grotov, Huminski,
Mardela Veneticul, Tecelski și Pruhninski,
Iarmeric Mazovitul și Kozjatic Ucranul,
Ce creşte cai sălbatici şi-i prinde cu arcanul.


Ei merg, bătând din pinteni !... Zburdalnica lor ceată


Străluce de departe în haine poleite :
Dulămi cu flori de aur la pept împodobite
Şi-ncinse cu paftale de peatră nestimată,
Ciapce purtând un vultur şi pene la mijloc,
Încălțăminte roşii de pele de Maroc,
Şi frâie ţintuite, şi argintate şele,
Şi armonii cusute pe colţuri de harşele.


Ei merg jucându-şi caii, şi veseli între ei
Vorbind de cai, de lupte, de-amor și de femei,
Tot ce-i mai scump în lume si dă un farmec vieţii
Pe timpul mult ferice și viu al tinereţii.
Ei merg precum ar merge la simpla vânătoare,
Glumind în nepăsare de moarte ce-au să-nfrunte,
Urmaţi de steaguri multe, urmând în foc de soare
Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n frunte...
Dar când trecu hotarul, al regelui cal tare
Se poticni... O buhnă ţipă în ziua mare,
Şi moarte-şi găti coasa în acea zi fatală !

                                         

Poezia Din Cînd În Cînd... de Mihai Eminescu

               DIN CÎND ÎN CÎND...



Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din cîn în cînd,
Și nici ai vrut să alinezi al meu amar din cînd în cînd.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer și pe pămînt ;
Azi nu mai ești precum ai fost, frumoasă doar din cînd în cînd
Și ochii tăi ce strălucesc mistuitor și înfocat
Sunt osteniți și se aprind cu mult mai rar din cînd în cînd.
O, spune-mi, suflet dulce, tu pe care-atîta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din cînd în cînd,
Care de-adîncul meu amor atîta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ți fi adus aminte iar din cînd în cînd.
Nu ! Ai trecut din mîni în mîni prin toți acei oameni de rînd,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din cînd în cînd,
Cu al tău suflet așa cald ș-adormitor nu i-ai atins,
O, și nici unul n-a-nțeles atîta har din cînd în cînd.
Cu cîtă ănspirare eu, cu cît înalt ceresc avînt
Apropiam de gura mea acest păhar din cînd în cînd!
O, iubeam umbra ta și tot ce e în tine, tot ce ești
Și astăzi dacă mă gîndesc, nebunesc iar din cînd în cînd.
Dar vai ! pierdută astăzi ești, orice dorință a pierit ;
Tot încă visul urmăresc și , în zădar din cînd în cînd,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca și de var, din cînd în cînd.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenușa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din cînd în cînd.
Că a mea viaț-ai chinuit, iertai de mult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gîndesc cu-atît amar din cînd în cînd.

Poezia Din Cînd În Cînd... de Mihai Eminescu

               DIN CÎND ÎN CÎND...



Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din cîn în cînd,
Și nici ai vrut să alinezi al meu amar din cînd în cînd.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer și pe pămînt ;
Azi nu mai ești precum ai fost, frumoasă doar din cînd în cînd
Și ochii tăi ce strălucesc mistuitor și înfocat
Sunt osteniți și se aprind cu mult mai rar din cînd în cînd.
O, spune-mi, suflet dulce, tu pe care-atîta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din cînd în cînd,
Care de-adîncul meu amor atîta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ți fi adus aminte iar din cînd în cînd.
Nu ! Ai trecut din mîni în mîni prin toți acei oameni de rînd,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din cînd în cînd,
Cu al tău suflet așa cald ș-adormitor nu i-ai atins,
O, și nici unul n-a-nțeles atîta har din cînd în cînd.
Cu cîtă ănspirare eu, cu cît înalt ceresc avînt
Apropiam de gura mea acest păhar din cînd în cînd!
O, iubeam umbra ta și tot ce e în tine, tot ce ești
Și astăzi dacă mă gîndesc, nebunesc iar din cînd în cînd.
Dar vai ! pierdută astăzi ești, orice dorință a pierit ;
Tot încă visul urmăresc și , în zădar din cînd în cînd,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca și de var, din cînd în cînd.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenușa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din cînd în cînd.
Că a mea viaț-ai chinuit, iertai de mult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gîndesc cu-atît amar din cînd în cînd.