Poem Istoric Dumbrava Roşie Visul Lui Albert partea I Vasile Alecsandri

              VISUL LUI ALBERT
                                                       
                           I

Albert, craiul Lehiei, făcut-au un vis mare,
Un vis năvălire, de-nvingeri glorioase !
El se văzu puternic, pe-un armasar calare,
Înfiorând cu spada-i popoare numeroase.
Din Meazăzi ferbinte în recea Meazănoapte,
Din Răsăritul mândru l-Apusul lucitor
El auzi prin visu-i mii, mii de mii de şoapte
Crescând în zgomot falnic, gigantic, imnător,
Un uragan de glasuri ce clocotea prin lume,
Purtând, năltand ca fală un nume... al său nume !


Albert, craiul Lehiei, trufaş, semeţ, usor,
Adimenit, se crede stăpân pe viitor,
Ş-aruncă ochi de pradă pe ţările vecine:
,,Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine ?"
El stă puţin pe gânduri, apoi cu mare glas :
,,Moldova este pragul întâiului meu pas !
În ţara acea mică, neîncetat lovită
De duşmani fără număr şi-n veci nebiruită,
În care toţi barbaţii sunt zmei ce s-au luptat
Cu leahul, cu maghiarul, cu turcul încruntat,


Şi unde pe sub iarbă câmpiile frumoase
Ascund troiene albe de-a duşmanilor oase,
Un domn viteaz, un Ştefan, adună de mulţi ani
O glorie ce-i demnă de-ai lumei suverani.
Voi merge la Moldova, la Ştefan drept voi merge.
Şi luciul de pe frunte-i cu spada mea voi şterge.
Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit,
Vede-va-n loc de soare al meu chip strălucit !"


Au zis, şi-n nerăbdare-i pe lângă el în grabă
Adună-a lui armată deprinsă de omor,
Urdie numeroasă de feare ce se-ntreabă :
,,Spre care orizonuri sălta-vom noi in zbor ?
În care parte-i hoitul promis l-a noastre gheare
Să-l rupem într-o clipă, să-l roadem, înghițim ?
În care ţări : teutone, române, sau maghiare
Vrea Albert, craiul nostru, pustiul să-l lătim ?


Aşa zicea cu fală a lui Albert oştime,
În cete adunată pe câmpul din Dombrova,
Când, prin văzduh, deodată, o gură din multime
Rosti cu glas de taur sălbatic: ,,La Moldova !"
,,Ura!" strigă lehimea, întocmai ca un tunet,
Şi văi și munţi și codri răspunseră-n răsunet
Ura!... şi-n dor de sânge armata crunt aprinsă
Ca un şiroi de toamnă pe drumuri se întinsă,
Cu tunuri largi și grele, cu flinte lungi, cu spade
Ce viu luceau la şolduri şi-n teacă zingheneau,
Cu armasari zburdalnici ce vesel nechezeau,
Mergând toţi, cai şi oameni, să calce şi să prade.


În fruntea lor magnaţii  mândri, bătrâni şi tineri :
Toporski veteranul ce poartă barbă albă,
Încungiurat de neamuri: feciori, nepoţi şi gineri,
Formându-i o vitează şi glorioasă salbă.


Grodeck, zis Falcă-Tare, ce-n gândul lui se jură
Atâţi români să darme câţi are dinţi în gură.


Zciusko neîmpăcatul, cu braţe lungi și tari
Care Buceag ucis-au trei sute de tatari.


Biela cel nalt, subţire ca trestia de baltă,
Ce-n lupte sângeroase ca dânsa se mlădie,
Cu sabia-i turcească tăind în carne vie,
Pe când fugariu-i sprinten nechează, muşcă, saltă.


Gorow și Zablotowski, amici juraţi pe moarte
Să-mpartă soarta bună, să-nvingă rele soarte,
Şi care în trei rânduri scăpat-au din robie,
Prin degitele morţii trecând cu vitejie.
Ei zbor pe doi cai gemini, râzând în hohot mare
Cu alţi ca dânși tineri, baroni, comţi palatini :
Glence din Pocuția, Zbaloş Litfan ce are
Un cârd pletos de zimbri în codri de arini.
Gavril de Moraviţa, fraţii Grotov, Huminski,
Mardela Veneticul, Tecelski și Pruhninski,
Iarmeric Mazovitul și Kozjatic Ucranul,
Ce creşte cai sălbatici şi-i prinde cu arcanul.


Ei merg, bătând din pinteni !... Zburdalnica lor ceată


Străluce de departe în haine poleite :
Dulămi cu flori de aur la pept împodobite
Şi-ncinse cu paftale de peatră nestimată,
Ciapce purtând un vultur şi pene la mijloc,
Încălțăminte roşii de pele de Maroc,
Şi frâie ţintuite, şi argintate şele,
Şi armonii cusute pe colţuri de harşele.


Ei merg jucându-şi caii, şi veseli între ei
Vorbind de cai, de lupte, de-amor și de femei,
Tot ce-i mai scump în lume si dă un farmec vieţii
Pe timpul mult ferice și viu al tinereţii.
Ei merg precum ar merge la simpla vânătoare,
Glumind în nepăsare de moarte ce-au să-nfrunte,
Urmaţi de steaguri multe, urmând în foc de soare
Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n frunte...
Dar când trecu hotarul, al regelui cal tare
Se poticni... O buhnă ţipă în ziua mare,
Şi moarte-şi găti coasa în acea zi fatală !