Poezia A Fost Odat-un Cîntăreț de Mihai Eminescu

A FOST-UN CÎNTĂRȚ


A fost odat-un cîntăreț,
Frumos și simțitor.
Cîntat-a-ntr-un castel măreț
La masa regelui.


Frumoasă fată el avea
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albaștri rîzători,
Cu părul aurit.


Și cîntărețul o iubi
Și sara prin grădini
Cînd luna tainic străluci
I-o spuse tremurînd.


Ea-l ascultă și-i zise-atunci
Cu glasul apăsat :
- În veci nu pot să fiu a ta,
De n-ăi fi împărat.


Și el s-a dus ș-a răscolit
Popoare, țări întregi,
Sfărmat-a antice cetăți,
Zdrobit-au mîndri regi


Și i-au supus și i-au silit
Să-l aibă împărat.
Unii d-iubire-l ascultau,
Alții de frică iar.


Atunci s-a dus colo, colo,
La cel castel măreț,
Unde ca luna-i străluci
Amoru-adînc și drag.


Dar vai ! cînd intră-n salete
Mărețe, nalte, reci,
Pe-un sarcofag întins, văzu
Copila ce-a iubit.


Ca ceara palidă era
Și, moale, părul blond
Sta resfirat, amestecat
Cu aurul vergin.


Și preoți tainic murmurau
Adînce rugăciuni
Și clopote se auzeau
Vuind încet și lin.


„Atît de mult am suferit
Dureri, mărirea gre
Și astfel toate s-a sfîrșit
Și-ntreb : de ce ? de ce ?”


Ea auzise cum că el
Murise-n bătălii
Și de durere ea s-a stins
Ca floarea-n vijelii.