Poezia Din Cînd În Cînd... de Mihai Eminescu

               DIN CÎND ÎN CÎND...



Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din cîn în cînd,
Și nici ai vrut să alinezi al meu amar din cînd în cînd.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer și pe pămînt ;
Azi nu mai ești precum ai fost, frumoasă doar din cînd în cînd
Și ochii tăi ce strălucesc mistuitor și înfocat
Sunt osteniți și se aprind cu mult mai rar din cînd în cînd.
O, spune-mi, suflet dulce, tu pe care-atîta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din cînd în cînd,
Care de-adîncul meu amor atîta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ți fi adus aminte iar din cînd în cînd.
Nu ! Ai trecut din mîni în mîni prin toți acei oameni de rînd,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din cînd în cînd,
Cu al tău suflet așa cald ș-adormitor nu i-ai atins,
O, și nici unul n-a-nțeles atîta har din cînd în cînd.
Cu cîtă ănspirare eu, cu cît înalt ceresc avînt
Apropiam de gura mea acest păhar din cînd în cînd!
O, iubeam umbra ta și tot ce e în tine, tot ce ești
Și astăzi dacă mă gîndesc, nebunesc iar din cînd în cînd.
Dar vai ! pierdută astăzi ești, orice dorință a pierit ;
Tot încă visul urmăresc și , în zădar din cînd în cînd,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca și de var, din cînd în cînd.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenușa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din cînd în cînd.
Că a mea viaț-ai chinuit, iertai de mult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gîndesc cu-atît amar din cînd în cînd.