Poezia Gelozie de Mihai Eminescu

                       GELOZIE



Cînd te-am văzut, femeie, știi ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vrodată înluntrul astei inemi.
Voi pune ușii mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrunză-n casă-mi zîmbirea ta din treacăt.


Și cum ? dar înțelegi tu cum ? Cu-acea gelozie,
Ce gîndurile-ți arde și inima-ți sfîșie.
Căci  mă-ntrebam, se poate c-atît de-mpodobită
Cu inima și mintea, să nu fie iubită ?
Căci prea, prea e frumoasă... Dorința-i guralivă,
Ademenirea-i blîndă, putut-a sta-mprotivă
Atîtor vorbe calde șoptite cu durere,
Ce aerul îl ămple c-un val de mîngîiere ?
Putut-a împotriva atîtora să steie
Cînd e așa de dulce și nu-i decît femeie ?
Știind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durere însăși a vieții pămîntene,
Venin știind că este sărutul zînei Vineri,
Venin mi-era suflarea și ochii tăi cei tineri
Și nu voiam ca dînșii cu dulce vicleșug
S-aprinză almeu suflet pe-al patimilor rug ;
Și zborul cugetării-mi, mîndria din cîntare-mi,
Eu nu voiam c-un zîmbet al tău să mi le sfaremi...
Priveai la mine straniu și te mirai că tac...
Tu nici visai că-n gîndu-mi eu fălcile-ți dezbrac
De cărnurile albe și gingașe și sterpe,
Că idolului mîndru scot ochii blînzi de serpe,
Tu nici visai că-n gîndu-mi eu fața ta o tai,
Că ce rămase-atuncea naintea minții-mi, vai !
E?rta doar începutul frumos al unui leș...
Ba mai treceai cu mîna prin perii tăi deși,
Și nici visai că gîndu-mi te face de ocară
Pentru că porți pe oase obrăzar de ceară
Și că priviri grozave, ca mîni fără de trup,
Se întindeau asupră-ți cu ele să te rup,
Și pe cît de frumoasă și gingașă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.



Dar m-ai învins... Pătruns-ai a inimei cămări
Ș-acuma lucești ca steaua fatală peste mări
Pe gîndurile mele... și treci așa frumoasă
Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,
Și cum plutești n-atinge piciorul de pămînt...
Atîrni precum atîrnă nădejdile...de vînt.


Mă mișc ca oceanul cu suferiți adînci,
Ce brațele-i de valuri le-atîrnă trist de stînci.
Se nalță și recade și murmură într-una
Cînd lunecă pe negre păduri de paltin luna :
Pătruns el e de jalea luminei celei reci...
În veci de el departe și el iubind-o-n veci.
De s-ar lăsa pe sinu-i, din cer vrodinioară,
El ar simți că-nluntru-i cu ceru-ntreg coboară
Și-ar cadența durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupră-i și-n el c-un univers.



Astfel domnești pe visu-mi și pe singurătate-mi
Și miști în al meu suflet un ocean de patemi.
Iar brațele mi s-aruncă ca valurile mării
- Ah, în deșert, nici nu pot ca să te dau uitării -
S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Și mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar ! căci astfel a fost voința sorții
Ca tu să-mi dai durerea și voluptatea morții
Și să-mi răsai din marea de suferinți, înaltă,
Ca marmura eternă ieșită de sub daltă.