Poezia Gelozie de Mihai Eminescu

                       GELOZIE



Cînd te-am văzut, femeie, știi ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vrodată înluntrul astei inemi.
Voi pune ușii mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrunză-n casă-mi zîmbirea ta din treacăt.


Și cum ? dar înțelegi tu cum ? Cu-acea gelozie,
Ce gîndurile-ți arde și inima-ți sfîșie.
Căci  mă-ntrebam, se poate c-atît de-mpodobită
Cu inima și mintea, să nu fie iubită ?
Căci prea, prea e frumoasă... Dorința-i guralivă,
Ademenirea-i blîndă, putut-a sta-mprotivă
Atîtor vorbe calde șoptite cu durere,
Ce aerul îl ămple c-un val de mîngîiere ?
Putut-a împotriva atîtora să steie
Cînd e așa de dulce și nu-i decît femeie ?
Știind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durere însăși a vieții pămîntene,
Venin știind că este sărutul zînei Vineri,
Venin mi-era suflarea și ochii tăi cei tineri
Și nu voiam ca dînșii cu dulce vicleșug
S-aprinză almeu suflet pe-al patimilor rug ;
Și zborul cugetării-mi, mîndria din cîntare-mi,
Eu nu voiam c-un zîmbet al tău să mi le sfaremi...
Priveai la mine straniu și te mirai că tac...
Tu nici visai că-n gîndu-mi eu fălcile-ți dezbrac
De cărnurile albe și gingașe și sterpe,
Că idolului mîndru scot ochii blînzi de serpe,
Tu nici visai că-n gîndu-mi eu fața ta o tai,
Că ce rămase-atuncea naintea minții-mi, vai !
E?rta doar începutul frumos al unui leș...
Ba mai treceai cu mîna prin perii tăi deși,
Și nici visai că gîndu-mi te face de ocară
Pentru că porți pe oase obrăzar de ceară
Și că priviri grozave, ca mîni fără de trup,
Se întindeau asupră-ți cu ele să te rup,
Și pe cît de frumoasă și gingașă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.



Dar m-ai învins... Pătruns-ai a inimei cămări
Ș-acuma lucești ca steaua fatală peste mări
Pe gîndurile mele... și treci așa frumoasă
Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,
Și cum plutești n-atinge piciorul de pămînt...
Atîrni precum atîrnă nădejdile...de vînt.


Mă mișc ca oceanul cu suferiți adînci,
Ce brațele-i de valuri le-atîrnă trist de stînci.
Se nalță și recade și murmură într-una
Cînd lunecă pe negre păduri de paltin luna :
Pătruns el e de jalea luminei celei reci...
În veci de el departe și el iubind-o-n veci.
De s-ar lăsa pe sinu-i, din cer vrodinioară,
El ar simți că-nluntru-i cu ceru-ntreg coboară
Și-ar cadența durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupră-i și-n el c-un univers.



Astfel domnești pe visu-mi și pe singurătate-mi
Și miști în al meu suflet un ocean de patemi.
Iar brațele mi s-aruncă ca valurile mării
- Ah, în deșert, nici nu pot ca să te dau uitării -
S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Și mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar ! căci astfel a fost voința sorții
Ca tu să-mi dai durerea și voluptatea morții
Și să-mi răsai din marea de suferinți, înaltă,
Ca marmura eternă ieșită de sub daltă.

Poezia Gelozie de Mihai Eminescu

                       GELOZIE



Cînd te-am văzut, femeie, știi ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vrodată înluntrul astei inemi.
Voi pune ușii mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrunză-n casă-mi zîmbirea ta din treacăt.


Și cum ? dar înțelegi tu cum ? Cu-acea gelozie,
Ce gîndurile-ți arde și inima-ți sfîșie.
Căci  mă-ntrebam, se poate c-atît de-mpodobită
Cu inima și mintea, să nu fie iubită ?
Căci prea, prea e frumoasă... Dorința-i guralivă,
Ademenirea-i blîndă, putut-a sta-mprotivă
Atîtor vorbe calde șoptite cu durere,
Ce aerul îl ămple c-un val de mîngîiere ?
Putut-a împotriva atîtora să steie
Cînd e așa de dulce și nu-i decît femeie ?
Știind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durere însăși a vieții pămîntene,
Venin știind că este sărutul zînei Vineri,
Venin mi-era suflarea și ochii tăi cei tineri
Și nu voiam ca dînșii cu dulce vicleșug
S-aprinză almeu suflet pe-al patimilor rug ;
Și zborul cugetării-mi, mîndria din cîntare-mi,
Eu nu voiam c-un zîmbet al tău să mi le sfaremi...
Priveai la mine straniu și te mirai că tac...
Tu nici visai că-n gîndu-mi eu fălcile-ți dezbrac
De cărnurile albe și gingașe și sterpe,
Că idolului mîndru scot ochii blînzi de serpe,
Tu nici visai că-n gîndu-mi eu fața ta o tai,
Că ce rămase-atuncea naintea minții-mi, vai !
E?rta doar începutul frumos al unui leș...
Ba mai treceai cu mîna prin perii tăi deși,
Și nici visai că gîndu-mi te face de ocară
Pentru că porți pe oase obrăzar de ceară
Și că priviri grozave, ca mîni fără de trup,
Se întindeau asupră-ți cu ele să te rup,
Și pe cît de frumoasă și gingașă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.



Dar m-ai învins... Pătruns-ai a inimei cămări
Ș-acuma lucești ca steaua fatală peste mări
Pe gîndurile mele... și treci așa frumoasă
Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,
Și cum plutești n-atinge piciorul de pămînt...
Atîrni precum atîrnă nădejdile...de vînt.


Mă mișc ca oceanul cu suferiți adînci,
Ce brațele-i de valuri le-atîrnă trist de stînci.
Se nalță și recade și murmură într-una
Cînd lunecă pe negre păduri de paltin luna :
Pătruns el e de jalea luminei celei reci...
În veci de el departe și el iubind-o-n veci.
De s-ar lăsa pe sinu-i, din cer vrodinioară,
El ar simți că-nluntru-i cu ceru-ntreg coboară
Și-ar cadența durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupră-i și-n el c-un univers.



Astfel domnești pe visu-mi și pe singurătate-mi
Și miști în al meu suflet un ocean de patemi.
Iar brațele mi s-aruncă ca valurile mării
- Ah, în deșert, nici nu pot ca să te dau uitării -
S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Și mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar ! căci astfel a fost voința sorții
Ca tu să-mi dai durerea și voluptatea morții
Și să-mi răsai din marea de suferinți, înaltă,
Ca marmura eternă ieșită de sub daltă.

Poezia O Impresie De Grigore Alexandrescu

O IMPRESIE

( Dedicată Oștiri Romîne
 26 Aprilie 1846 )




Puțini erau la număr ostașii Romîniei,
Dar cînd ale lor cete pe luciul cîmpiei
Semeț înaintară cu pas răsunător,
Din sulițe, din coifuri, din armele albite,
Cînd soarele în unde, în raze aurite,
Lumina își răsfrînse pe steagul tricolor,




Cînd caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate,
Cu nările aprinse, cu gurile spumate,
Mușcînd de neastîmpăr zăbala ce-i ținea,
Izbind subt ei pămîntul și răsuflînd omorul,
La sunete de luptă pe cîmp își lua zborul,
Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea,




Și cînd auzii glasul aramei tunătoare,
Și cînd văzui silitra de fulger purtătoare
Cîmpia, atmosfera de fum întunecînd,
Iar pîntre fum, pîn ceață, egretele-albicioase
Ce ies din întunerec o crimă-amerințînd,





Electrică schinteie simții.. și bucuria,
Din inimă pe chipu-mi suită ca mînia,
Pe fruntea-mi se aprinse, în ochii-mi străluci ;
Subt pasurile mele simții arzînd pămîntul,
Și vechea strălucire, cu zgomotul, cu vîntul,
Iluzii-mi bogate cu fală se ivi.




A ! unde e acuma puternica mărire
Din vremea cînd a țării eroică oștire
În lupte uriașe Buzeștii comanda,
Cînd vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată,
Și duhul răzbunărei cu manta-i sîngerată
Da semnul biruinței și calea ne-arata !




Călugărenii încă păstrează pomenirea
Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea,
Al faptelor de cinste preț vecinic meritat ;
În aer se ridică e pulbere de oase,
Ce tabere dușmane în treacăt au lăsat.


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Spun că în urma luptei, în Asia bogată,
Daca maometanii vedeau cîteodată
Un armăsar ce-n preajmă-i căta el sforăind,
Coprinși d-adîncă spaimă ziceau cu-nfiorare,
Că el a văzut umbra acea îngrozitoare
A lui Mihai Viteazul asupră-le viind.





Cu vechea simplitate din inimi a lipsit.
A patriei iubire, obiect de ironie,
În veci este pe buza acelui care știe
Cu numele-i se atragă norodul amăgit.




Așa în proaste capiști care treceau de sfinte,
Al idolilor preot cu magice cuvinte
Mulțimei adunate oracole-mpărțea.
Oracole viclene de interes dictate,
De înțeles lipsite , de patimi explicate,
Și-n care neștiința neîncetat credea.





Dar tot se află virtuți, și viitorul
În ele se încrede, așteaptă ajutorul
Ce îl aduc al nații bărbați mîntuitori :
Însuși domnul naturei zisese altădată
Că pentr-un drept el iartă Gomora vinovată :
Dreptatea și virtutea în ceruri sînt surori.





Iar voi, războinici tineri, drage batalioane.
Fiice ale acelor vestite legioane,
Care între noroade un nume ne-au lăsat,
Voi, căror acest nume e dat el în păstrare,
Cu cinste veți răspunde l-a patriei chemare,
Cînd vechiul nostru sînge nu poate fi schimbat.

Poezia O Impresie De Grigore Alexandrescu

O IMPRESIE

( Dedicată Oștiri Romîne
 26 Aprilie 1846 )




Puțini erau la număr ostașii Romîniei,
Dar cînd ale lor cete pe luciul cîmpiei
Semeț înaintară cu pas răsunător,
Din sulițe, din coifuri, din armele albite,
Cînd soarele în unde, în raze aurite,
Lumina își răsfrînse pe steagul tricolor,




Cînd caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate,
Cu nările aprinse, cu gurile spumate,
Mușcînd de neastîmpăr zăbala ce-i ținea,
Izbind subt ei pămîntul și răsuflînd omorul,
La sunete de luptă pe cîmp își lua zborul,
Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea,




Și cînd auzii glasul aramei tunătoare,
Și cînd văzui silitra de fulger purtătoare
Cîmpia, atmosfera de fum întunecînd,
Iar pîntre fum, pîn ceață, egretele-albicioase
Ce ies din întunerec o crimă-amerințînd,





Electrică schinteie simții.. și bucuria,
Din inimă pe chipu-mi suită ca mînia,
Pe fruntea-mi se aprinse, în ochii-mi străluci ;
Subt pasurile mele simții arzînd pămîntul,
Și vechea strălucire, cu zgomotul, cu vîntul,
Iluzii-mi bogate cu fală se ivi.




A ! unde e acuma puternica mărire
Din vremea cînd a țării eroică oștire
În lupte uriașe Buzeștii comanda,
Cînd vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată,
Și duhul răzbunărei cu manta-i sîngerată
Da semnul biruinței și calea ne-arata !




Călugărenii încă păstrează pomenirea
Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea,
Al faptelor de cinste preț vecinic meritat ;
În aer se ridică e pulbere de oase,
Ce tabere dușmane în treacăt au lăsat.


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Spun că în urma luptei, în Asia bogată,
Daca maometanii vedeau cîteodată
Un armăsar ce-n preajmă-i căta el sforăind,
Coprinși d-adîncă spaimă ziceau cu-nfiorare,
Că el a văzut umbra acea îngrozitoare
A lui Mihai Viteazul asupră-le viind.





Cu vechea simplitate din inimi a lipsit.
A patriei iubire, obiect de ironie,
În veci este pe buza acelui care știe
Cu numele-i se atragă norodul amăgit.




Așa în proaste capiști care treceau de sfinte,
Al idolilor preot cu magice cuvinte
Mulțimei adunate oracole-mpărțea.
Oracole viclene de interes dictate,
De înțeles lipsite , de patimi explicate,
Și-n care neștiința neîncetat credea.





Dar tot se află virtuți, și viitorul
În ele se încrede, așteaptă ajutorul
Ce îl aduc al nații bărbați mîntuitori :
Însuși domnul naturei zisese altădată
Că pentr-un drept el iartă Gomora vinovată :
Dreptatea și virtutea în ceruri sînt surori.





Iar voi, războinici tineri, drage batalioane.
Fiice ale acelor vestite legioane,
Care între noroade un nume ne-au lăsat,
Voi, căror acest nume e dat el în păstrare,
Cu cinste veți răspunde l-a patriei chemare,
Cînd vechiul nostru sînge nu poate fi schimbat.