Poezia Ziua A Șaptea de Lucian Blaga

ZIUA A ȘAPTEA



Aprilie era moale. Stele calde mai nășteau prin preajmă.
Și marea Dumnezeu și-o dibuia. Zărea și muntele și focul.
Făpturile purtau în piepturi
ce inimi, încă de lumină, prin tot locul !



Vedea acolo între patru rîuri leul și mioarele.
Nimic nu-l lăuda mai din adînc decît izvoarele.
Prin crengi de pini sunau atomii și păunii,
și aripi nevăzute s-auzeau în poarta lunii.




Un gureș și obștesc descînt era, pe-aproape și departe.
Iar El privea. Pe tine te văzu de-a dreapta mea înaltă,
dumineca aceea bucurîndu-mi.
Și-a zis : sunt bune toate foarte !



Ne tulbura chiemarea unor ierburi. Ne cerea văzduhul.
Un fluviu de sînge-n seară se trezea - mistuitor
arzîndu-și malul... Noi aripi nu aveam, dar umerii -
gata erau umerii de zbor.

Poezia Peneş Curcanul de Vasile Alecsandri

 



  Peneş Curcanul 



Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul,zece,
Şi nu-i era, zău,nimanui
În pept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel ușor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior
Ş-aveam şi pene-n frunte.
                                                 

                                               
Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!


                                                 
Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună.
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.


                                                 
Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-adimenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vreo nuntă?
Noi răspundeam în hohot : ,,Ba,
Zburăm la luptă cruntă!"



                                         
Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile !"
Ziceau atunci bătrâni,femei,
Şi preoţi,şi copile ;
Dar cel sergent făr‘ de musteşi
Răcnea : ,,Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă !"


                                                   
Ah ! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceată !
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergetul, zece,
Rămas-am singur eu... şi am
În piept inima rece !



                                                   
Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumei neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!


                                                     
Copii ! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah ! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.


                                                      
Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a boambei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trasnind... mânca-o-ar focul !
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul. 



                                                     
Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nalţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevazută.


                                                     
Dar şi noi înca o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din ziori în ziori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de popuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.  
                    

                                                   
Şi tunuri sute bubuiau...
Se clătina pământul !
Şi mii de boabe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie...



                                                 
Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.


                                                   
Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Ferbea văzduhul ca un iad
De boambe, de şrapnele,
În ziori găsit-am pe-amândoi
Taiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.


                                                   
Sărmanii ! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cad-arma din mână
Dar ce folos ! ceata scădea !
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şase !...


                                                   
Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă de moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zis-aste cuvinte :
,,Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte !"


                                                   
Făcând trei cruci, noi am răspuns :
,,Amin ! şi Doamne-ajută !"
Apoi la fugă am împuns 
Spre-a turcilor redută.
Alelei ! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine !
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine !


                                                   
Iată-ne-ajunşi !... încă un pas
,,Ura! -nainte, ura !...
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura
Reduta-n noi răpede-un foc
Cât nu-l încape gândul,
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.


                                                   
Burcel în şanţ moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind :
,,Moldova să trăiască !"
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge ;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.


                                                   
Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios : ,,Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte !"
Cu steagu-n mâni, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.


                                                    
Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm... iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
,,Allah ! Allah !" turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.


                                                    
Ura ! măreţ se-nalţă-n vânt
Stindardul României !
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi prada urgiei !
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire !


                                                    
Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda :
Ah ! pot să mor de-acum, am zis,
A noastră e izbânda !"
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
,,Virtutea militară"!...


                                                    
Ah ! da-o-ar Domnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din pept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică az
De lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!

                                                                                  Mirceşti, august 1877





                       

Poem Istoric Dumbrava Roşie Visul Lui Albert partea I Vasile Alecsandri

              VISUL LUI ALBERT
                                                       
                           I

Albert, craiul Lehiei, făcut-au un vis mare,
Un vis năvălire, de-nvingeri glorioase !
El se văzu puternic, pe-un armasar calare,
Înfiorând cu spada-i popoare numeroase.
Din Meazăzi ferbinte în recea Meazănoapte,
Din Răsăritul mândru l-Apusul lucitor
El auzi prin visu-i mii, mii de mii de şoapte
Crescând în zgomot falnic, gigantic, imnător,
Un uragan de glasuri ce clocotea prin lume,
Purtând, năltand ca fală un nume... al său nume !


Albert, craiul Lehiei, trufaş, semeţ, usor,
Adimenit, se crede stăpân pe viitor,
Ş-aruncă ochi de pradă pe ţările vecine:
,,Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine ?"
El stă puţin pe gânduri, apoi cu mare glas :
,,Moldova este pragul întâiului meu pas !
În ţara acea mică, neîncetat lovită
De duşmani fără număr şi-n veci nebiruită,
În care toţi barbaţii sunt zmei ce s-au luptat
Cu leahul, cu maghiarul, cu turcul încruntat,


Şi unde pe sub iarbă câmpiile frumoase
Ascund troiene albe de-a duşmanilor oase,
Un domn viteaz, un Ştefan, adună de mulţi ani
O glorie ce-i demnă de-ai lumei suverani.
Voi merge la Moldova, la Ştefan drept voi merge.
Şi luciul de pe frunte-i cu spada mea voi şterge.
Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit,
Vede-va-n loc de soare al meu chip strălucit !"


Au zis, şi-n nerăbdare-i pe lângă el în grabă
Adună-a lui armată deprinsă de omor,
Urdie numeroasă de feare ce se-ntreabă :
,,Spre care orizonuri sălta-vom noi in zbor ?
În care parte-i hoitul promis l-a noastre gheare
Să-l rupem într-o clipă, să-l roadem, înghițim ?
În care ţări : teutone, române, sau maghiare
Vrea Albert, craiul nostru, pustiul să-l lătim ?


Aşa zicea cu fală a lui Albert oştime,
În cete adunată pe câmpul din Dombrova,
Când, prin văzduh, deodată, o gură din multime
Rosti cu glas de taur sălbatic: ,,La Moldova !"
,,Ura!" strigă lehimea, întocmai ca un tunet,
Şi văi și munţi și codri răspunseră-n răsunet
Ura!... şi-n dor de sânge armata crunt aprinsă
Ca un şiroi de toamnă pe drumuri se întinsă,
Cu tunuri largi și grele, cu flinte lungi, cu spade
Ce viu luceau la şolduri şi-n teacă zingheneau,
Cu armasari zburdalnici ce vesel nechezeau,
Mergând toţi, cai şi oameni, să calce şi să prade.


În fruntea lor magnaţii  mândri, bătrâni şi tineri :
Toporski veteranul ce poartă barbă albă,
Încungiurat de neamuri: feciori, nepoţi şi gineri,
Formându-i o vitează şi glorioasă salbă.


Grodeck, zis Falcă-Tare, ce-n gândul lui se jură
Atâţi români să darme câţi are dinţi în gură.


Zciusko neîmpăcatul, cu braţe lungi și tari
Care Buceag ucis-au trei sute de tatari.


Biela cel nalt, subţire ca trestia de baltă,
Ce-n lupte sângeroase ca dânsa se mlădie,
Cu sabia-i turcească tăind în carne vie,
Pe când fugariu-i sprinten nechează, muşcă, saltă.


Gorow și Zablotowski, amici juraţi pe moarte
Să-mpartă soarta bună, să-nvingă rele soarte,
Şi care în trei rânduri scăpat-au din robie,
Prin degitele morţii trecând cu vitejie.
Ei zbor pe doi cai gemini, râzând în hohot mare
Cu alţi ca dânși tineri, baroni, comţi palatini :
Glence din Pocuția, Zbaloş Litfan ce are
Un cârd pletos de zimbri în codri de arini.
Gavril de Moraviţa, fraţii Grotov, Huminski,
Mardela Veneticul, Tecelski și Pruhninski,
Iarmeric Mazovitul și Kozjatic Ucranul,
Ce creşte cai sălbatici şi-i prinde cu arcanul.


Ei merg, bătând din pinteni !... Zburdalnica lor ceată


Străluce de departe în haine poleite :
Dulămi cu flori de aur la pept împodobite
Şi-ncinse cu paftale de peatră nestimată,
Ciapce purtând un vultur şi pene la mijloc,
Încălțăminte roşii de pele de Maroc,
Şi frâie ţintuite, şi argintate şele,
Şi armonii cusute pe colţuri de harşele.


Ei merg jucându-şi caii, şi veseli între ei
Vorbind de cai, de lupte, de-amor și de femei,
Tot ce-i mai scump în lume si dă un farmec vieţii
Pe timpul mult ferice și viu al tinereţii.
Ei merg precum ar merge la simpla vânătoare,
Glumind în nepăsare de moarte ce-au să-nfrunte,
Urmaţi de steaguri multe, urmând în foc de soare
Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n frunte...
Dar când trecu hotarul, al regelui cal tare
Se poticni... O buhnă ţipă în ziua mare,
Şi moarte-şi găti coasa în acea zi fatală !

                                         

Poezia Din Cînd În Cînd... de Mihai Eminescu

               DIN CÎND ÎN CÎND...



Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din cîn în cînd,
Și nici ai vrut să alinezi al meu amar din cînd în cînd.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer și pe pămînt ;
Azi nu mai ești precum ai fost, frumoasă doar din cînd în cînd
Și ochii tăi ce strălucesc mistuitor și înfocat
Sunt osteniți și se aprind cu mult mai rar din cînd în cînd.
O, spune-mi, suflet dulce, tu pe care-atîta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din cînd în cînd,
Care de-adîncul meu amor atîta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ți fi adus aminte iar din cînd în cînd.
Nu ! Ai trecut din mîni în mîni prin toți acei oameni de rînd,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din cînd în cînd,
Cu al tău suflet așa cald ș-adormitor nu i-ai atins,
O, și nici unul n-a-nțeles atîta har din cînd în cînd.
Cu cîtă ănspirare eu, cu cît înalt ceresc avînt
Apropiam de gura mea acest păhar din cînd în cînd!
O, iubeam umbra ta și tot ce e în tine, tot ce ești
Și astăzi dacă mă gîndesc, nebunesc iar din cînd în cînd.
Dar vai ! pierdută astăzi ești, orice dorință a pierit ;
Tot încă visul urmăresc și , în zădar din cînd în cînd,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca și de var, din cînd în cînd.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenușa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din cînd în cînd.
Că a mea viaț-ai chinuit, iertai de mult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gîndesc cu-atît amar din cînd în cînd.