Poezia Ziua A Șaptea de Lucian Blaga

ZIUA A ȘAPTEA



Aprilie era moale. Stele calde mai nășteau prin preajmă.
Și marea Dumnezeu și-o dibuia. Zărea și muntele și focul.
Făpturile purtau în piepturi
ce inimi, încă de lumină, prin tot locul !



Vedea acolo între patru rîuri leul și mioarele.
Nimic nu-l lăuda mai din adînc decît izvoarele.
Prin crengi de pini sunau atomii și păunii,
și aripi nevăzute s-auzeau în poarta lunii.




Un gureș și obștesc descînt era, pe-aproape și departe.
Iar El privea. Pe tine te văzu de-a dreapta mea înaltă,
dumineca aceea bucurîndu-mi.
Și-a zis : sunt bune toate foarte !



Ne tulbura chiemarea unor ierburi. Ne cerea văzduhul.
Un fluviu de sînge-n seară se trezea - mistuitor
arzîndu-și malul... Noi aripi nu aveam, dar umerii -
gata erau umerii de zbor.