Poezia Și Oare Tot N-ați Înțeles... de Mihai Eminescu

ȘI OARE TOT N-AȚI ÎNȚELES...


                      I


Și oare tot n-ați înțeles
Cum nu mi-i lumea dragă,
Cînd cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.


Cînd al meu suflet mistuit
De chin și de părere
A fost un trist, necontenit
Prilej pentru durere.


Cînd fu menit ca pe pămînt
Dorința să-l alunge
Dup-un noroc atît de sfînt
Cum nu se poate-ajunge.


E un miraj de necrezut
Pe-un orizon de stepe :
De al lui farmec străbătut
Eu tot nu-l pot pricepe.


El stăpînește amorțit
Pustiile uitării
Ca și o stea din răsărit
Singurătatea mării.


Și-l rog încet, îl rog pe veci
Ca să-mi asculte plînsul,
Cînd ale apei valuri reci
Călătoresc spre dînsul.


Atîtea blînde rugăminți,
Atîtea calde șoapte,
atîtea lacrime fierbinți
Vărsate zi și noapte,


Le-am îndreptat despre apus
Durerea să-mi alunge,
Dar el se nalță tot mai sus
Ca să nu-l pot ajunge.


Va fi în veci necunoscut,
Va fi în veci departe...
E steaua negrului trecut :
Iubirea făr` de moarte,


Ce mărginește-n orizon
Și ocean și stepe
Ș-al cărui farmec monoton
Te-a-nvins făr-a-l pricepe.


Căci a iubi fără să speri
De-a fi iubit vrodată :
E semnul vecinicei dureri
Ce cerul ți-l arată. 


           II


Și oare tot n-ați înțeles
Cum nu mi-i lumea dragă,
Cînd cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.


Cînd al meu cuget mistuit
De-o stranie părere
A fost un lung, necontenit
Prilej pentru durere.


Și a păstrat în fundul său
Ca în cenușa rece
Taina părerilor de rău
După un vis ce trece.


Ca un luceafăr răsărit
Din liniștea uitării
Dînd orizon nemărginit
Singurătății mării,


Nainte de-a luci deplin
Menit îi pare stinsul,
Iar ale apei valuri vin
Călătorind spre dînsul.


Și totuși va luci în veci
Aprins de zeul Amor
Și ale sale raze reci
Pe frunte lumina-m-or.


În urma lui un dor nespus
S-alerg o să m-alunge,
Deși se nalțî tot mai sus
Ca să nu-l pot ajunge,


Va rămînea necunoscut,
Va stăpîni departe,
Cum stăpîmește pe trecut
Întins, eterna moarte.


Căci stăpînește tot ce-a fost
Și tot ce o să vie
Și cîte nu avură rost
Și nu au fost să fie.


Cîte iubiri fără-nțeles,
Cîte-nțelepte-asemeni,
Cîte cu moartea s-au ales
A fi surori de gemeni.


Cîte amoruri se jurau
Să ție pe toți vecii,
Pe cînd de flori se scuturau
Alături liliecii


Și-au prefăcut pe-acest pămînt
Anoastre vieți în stepe
Și ne-au pătruns de-un farmec sfînt
Ce nu-l putem pricepe.


Dar cine e veți întreba,
Nebună și infamă :
Nici voi știu cărarea sa
Și nici chiar cum o cheamă.


Ea sufletul mi-au mistuit
C-o stranie părere
Din viața mea, necontenit
Prilej pentru durere.

Poezia Dacă Iubești Fără Să Speri de Mihai Eminescu

DACĂ IUBEȘTI FĂRĂ SĂ SPERI


Dacă iubești fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viața toată.


Și-ți lasă-n suflet un amar
Și în gîndiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor` de gemeni.


Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stîngă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mîngîi.


Acolo afli adăpost,
Oricîte se întîmple,
Ca ș-un amor care-ar fi fost,
Viața ta o împle.


Căci un luceafăr răsărit
Din liniștea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării.


Și ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plînsul,
Iar ale vieții valuri bat
Călătorind spre dînsul.


Și dacă cadențe de nespus
Durerii tale lunge
Pe cînd luceafărul e sus
Ca să nu-l poți ajunge.


Zîmbește trist cu raze reci
Speranțelor deșarte :
În veci iubi-o-vei, în veci
Va rămînea departe.


Ș-a tale zile-or fi cum sunt
Pustii ca niște stepe ;
Iar nopțile de-un farmec sfînt
Ce nu-l mai poți pricepe.

Poezia Ochiul Tău Iubit de Mihai Eminescu

OCHIUL TĂU IUBIT

            I

Ochiul tău iubit
Plin de mîngîieri,
Dulce mi-au lucit
Pînă ieri.


Oare te pierdui
Pe acest pămînt,
Fără ca să-mi spui
Un cuvînt ?


Oare te înduri,
Tu, ca să mă lași,
Geniu de păduri
Drăgălaș ?


Luna în zădar
Bate în ferești,
Și mă-ntreabă iar
Unde ești.


Ar luci pe zid
Pînă ce te culci,
Pînă ți se-nchid
Ochii dulci.


Și ar tremura
Tainic în frunziș
Și te-ar săruta
Pe furiș.


Dar ea zi cu zi
E în orice loc
Și te va găsi
Cu noroc.


Eu nu pot să plec
Peste nori și vînt,
Și să te petrec
De-unde sunt.


Cum nu sunt ca ea,
Ca să mă strecor,
Drept oglinda ta
Să cobor !


Chipul tău frumos
Să-l privesc întreg -
Cu atît folos
Să m-aleg.


Să apar ca-n vis
Acelei vederi
Care mi-au surîs
Pînă ieri.

          II

Ochiul tău iubit,
Plin de mîngîieri,
Dulce mi-au lucit
Pînă ieri.


L-am iubit cu mii
Lacrime fierbinți
Și cu-atît de vii
Rugăminți.


Și cum suferii
De al tău amor,
Căt de mult dorii
Ca să mor!


Pururi te cătam
Pe orice pămînt,
Căci a-ți spune am
Un cuvînt.


Cămăruța ta
Sara să-mi deschizi,
Că te-oi desmierda
Ca să rîzi.


Să-ți închid îndat`
Pe cînd tu te culci
Cu un sărutat
Ochii dulci.


Să măsor mereu
Cît de mult crescuși
Să sărut al tău
Picioruș.


Sînul rotunjor
Cînd pe braț îl porți,
Li s-ar face dor
Și la morți.


De te-i potrivi
Astei rugăminți,
Fericiți om fi
Și cuminți


Zînă din păduri,
Umbră din povești,
Glas al dulcei guri,
Unde ești ?

Poezia Făt-Frumos de Nichita Stănescu

          FĂT - FRUMOS



Acum, sufletul meu nu mai este rotund,
acoperit cu furnici înnebunite,
întretăindu-se, fluturînd din antene,
cum era odată !
Dacă vreau,
el se face Machairodus,
săltînd într-un arc neîntrerupt,
în beregata urlînd.
Dar eu nu vreau.
Fă-te, suflete, cîmp întins
Pînă la mare !
Fă-mi-te, suflete, stîncă
zburînd în soare !
În centrul rotirilor de vulturi
eu îmi ridic șira spinării
și pleoapele mi le deschid,
așa cum aș spune iubitei mele :
- Te iubesc !
ca să năvălesc lumea în mine, urlînd
Ce adînc sînt, Doamne, ce adînc !
Nesfîrșită văgăună luminoasă sînt,
au loc și arborii și hergheliile
și turmele...
De-acia merg clătinîndu-mă puțin,
pipăind trunchiurile, pînă jos
de unde-ncepe pămîntul.
Ce de întîmplări în sufletul meu !
De-aceea îmi întind mîinile
înfigîndu-le în pămînt, de-aceea
ridică pămîntul pînă la buze...
Și ce de întîmplări în sufletul meu !