Poezia Și Oare Tot N-ați Înțeles... de Mihai Eminescu

ȘI OARE TOT N-AȚI ÎNȚELES...


                      I


Și oare tot n-ați înțeles
Cum nu mi-i lumea dragă,
Cînd cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.


Cînd al meu suflet mistuit
De chin și de părere
A fost un trist, necontenit
Prilej pentru durere.


Cînd fu menit ca pe pămînt
Dorința să-l alunge
Dup-un noroc atît de sfînt
Cum nu se poate-ajunge.


E un miraj de necrezut
Pe-un orizon de stepe :
De al lui farmec străbătut
Eu tot nu-l pot pricepe.


El stăpînește amorțit
Pustiile uitării
Ca și o stea din răsărit
Singurătatea mării.


Și-l rog încet, îl rog pe veci
Ca să-mi asculte plînsul,
Cînd ale apei valuri reci
Călătoresc spre dînsul.


Atîtea blînde rugăminți,
Atîtea calde șoapte,
atîtea lacrime fierbinți
Vărsate zi și noapte,


Le-am îndreptat despre apus
Durerea să-mi alunge,
Dar el se nalță tot mai sus
Ca să nu-l pot ajunge.


Va fi în veci necunoscut,
Va fi în veci departe...
E steaua negrului trecut :
Iubirea făr` de moarte,


Ce mărginește-n orizon
Și ocean și stepe
Ș-al cărui farmec monoton
Te-a-nvins făr-a-l pricepe.


Căci a iubi fără să speri
De-a fi iubit vrodată :
E semnul vecinicei dureri
Ce cerul ți-l arată. 


           II


Și oare tot n-ați înțeles
Cum nu mi-i lumea dragă,
Cînd cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.


Cînd al meu cuget mistuit
De-o stranie părere
A fost un lung, necontenit
Prilej pentru durere.


Și a păstrat în fundul său
Ca în cenușa rece
Taina părerilor de rău
După un vis ce trece.


Ca un luceafăr răsărit
Din liniștea uitării
Dînd orizon nemărginit
Singurătății mării,


Nainte de-a luci deplin
Menit îi pare stinsul,
Iar ale apei valuri vin
Călătorind spre dînsul.


Și totuși va luci în veci
Aprins de zeul Amor
Și ale sale raze reci
Pe frunte lumina-m-or.


În urma lui un dor nespus
S-alerg o să m-alunge,
Deși se nalțî tot mai sus
Ca să nu-l pot ajunge,


Va rămînea necunoscut,
Va stăpîni departe,
Cum stăpîmește pe trecut
Întins, eterna moarte.


Căci stăpînește tot ce-a fost
Și tot ce o să vie
Și cîte nu avură rost
Și nu au fost să fie.


Cîte iubiri fără-nțeles,
Cîte-nțelepte-asemeni,
Cîte cu moartea s-au ales
A fi surori de gemeni.


Cîte amoruri se jurau
Să ție pe toți vecii,
Pe cînd de flori se scuturau
Alături liliecii


Și-au prefăcut pe-acest pămînt
Anoastre vieți în stepe
Și ne-au pătruns de-un farmec sfînt
Ce nu-l putem pricepe.


Dar cine e veți întreba,
Nebună și infamă :
Nici voi știu cărarea sa
Și nici chiar cum o cheamă.


Ea sufletul mi-au mistuit
C-o stranie părere
Din viața mea, necontenit
Prilej pentru durere.