Poezia Mușat Și Ursitorile de Mihai Eminescu

MUȘAT ȘI URSITORILE


Sub vîntul rece-al amorțitei ierne
Își pleacă codrul crengile-ncărcate ;
Sub alba-i haină cîmpul se așterne,


Cu stele dulci e bolta presărată ;
Din fundul lumii, ce se pierde-n zare,
Prin rumeni aburi luna se arată


Iar din bordei ce sta lîngă cărare,
Prin ochiul prins unei ferești rotunde
Se-aude plîns, se vede luminare


Și în căldura locuinței ascunde
O mamă mișc-un leagăn cu piciorul
Și la scînciri c-un cîntec ea răsp


 Și-au adormit încet, încet feciorul,
- Sub a lui leagăn a împins o piatră -
Gîndirea ei spre viitor ia zborul.


Mai licuresc cărbuni colo, pe vatră,
Ea cade-ncet pe-a scaunului spate,
Din codri lupii urlă, cînii latră.


Ea doarme-adînc cu brațe-n jos lăsate,
Dară prin somn stă țintă să privească :
Un mîndru vis în sufletu-i străbate.


Da, cînd a fost copilul să se nască,
Opri Orion ale sale pasuri
Ca soarta-n lume el să i-o croiască.


Jur-împrejur se auziră glasuri
Și s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,
Muțit-au limba de l-a vremii ceasuri.


Șoptind ușor treceau cu pas feeric
Pe lîngă leagăn dînd mereu ocoale :
Trei umbre albe ies din întuneric,


La cer ridică brațele lor goale,
Ușoare - parc-ar fi de vînt plutite,
Descînt copilu-n somn să nu se scoale.


Sunt ursitori cari din cer sosite
Revars-asupra-i zarea aurorii,
Cu cîte daruri lui i-au fost menite


I-aduc comori, viață lungă, glorii,
Deasupra lui revarsă raze slabe,
Din ochii lor, adînc-adormitorii.


Pe părul lor - mărgăritare-n boabe -
Bălai și moale ca și auru-n spice
Scînteie-n umbră ale lor podoabe.


Copilul doarme, ele fac să pice
Deasupra-i flori, se pleacă să-l menească.
Înconjor leagănul și-ntîia zice :


- Să fii frumos și fața ta lucească,
Precum în cer e numai unul soare,
Un soare fii în lumea pămîntească.


- Puternic fii - i-a zis cea următoare ;
Și biruind vei merge înainte,
Să-ți fie viața-n veci strălucitoare.


A treia zise tainic : - Fii cuminte,
Pătrunzător ca și lumina mare,
Tu să-nțelegi cele lumești și sfinte.


Iar muma lui cu spaimă-n somn tresare,
Împreunîndu-și mînile-amîndouă,
Ea în genunchi se roagă-n gura mare :


- O, ursitori, a căror daruri plouă
Asupra lumii-ntregi, stați o clipă
Și ascultați rugarea spusă vouă.


Nu bunătăți cari se trec în pripă
Să îi menească sfînta voastră gură,
Nu bunătăți supuse la risipă.


Puternici, mari, frumoși atîția fură,
Înțelepciuni, comori le-ați dat multora
Și toate, vai, cu vremea se pierdură.


Lui dăruiți ce nu ați dat altora,
Un dar nespus de scump ce n-are nume
Ca să răsar-asupra tuturora...


Atunci la ruga nențeleptei mume,
Zîna privi adînc și trist ca s-o priceapă :
- Știi tu ce dar îi cei și știi tu cum e ?



Tot ce e om se naște și se-ngroapă,
Fie-n colibă, fie-n vechi castele,
Pe culmi de munte ori la mal de apă.


Dar e-mpărat, dar cetitor de stele,
Același vis îi sună în ureche,
A lor vieți sunt pururi tot acele.


Pe cînd sunt tineri se adun pereche,
La joc, la viață și la danț s-adună,
Bătrîni fiind vorbesc de vremea veche.


Și lui ursit-am tot o viață bună
Și măsurată pe un pic de vreme,
Să aibă ziua soare, noaptea lună !


Căci de ar fi încoronat de steme
Sau pe pămîntul gol de și-ar așterne,
Tot viață și tot moarte-o să se cheme.


Tu chemi blestemul nenduratei ierne
Pe capul lui cel tînăr, nențeleapt-o !
Tu-i ceri durerea unei vieți elerne.


Da, sus la cer privirea ta îndrept-o !
Plinită e dorința ta nebună.
Și ziua neagră peste el așteapt-o.


Căci i s-a dat să simtă-ntodeauna
Un dor adînc și îndărătnic foarte
De-o frumusețe cum nu e nici una


Și s-o ajungă chiar e dat de soarte,
Căci tinereță neînbătrînită
Îi dăruim și viață făr` de moarte.


Dar nentrupat e chipu-acei iubite
Ca și lumina ca în cer se suie
A unei stele de demult pierite :


El n-a fost cînd era, el e cînd nu e.

Poezia Scrisoare de Octavian Goga

SCRISOARE

Contesei de Noailles,
Născ. Principesa Brîncoveanu.
Brîncoveanu Constantin,
Boieri vechi și domn creștin...

Cîntec din Bătrîni.


Îți recitesc răvașu-n franțuzește
Cu slova lui muiată-n ironie
Și, nu știu cum, un gînd mă ispitește...
Mă iartă, doamnă, că ți-l spun și ție...



Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră
Nu știi nimic, nimica nu te doare ;
Nici Dunărea nu-ți plînge la fereastră,
Nici munții mei nu pot să te-nfioare...




Nu ne-nțelegei nici visul, nici cuvîntul,
Nici cîntecul tu nu ni-l poți cunoaște...
Din țara ta ți-a mai rămas pămîntul,
Ai grîu în el, dar și-ai uitat de moaște...



Abia o dat', cînd te cheama Bizanțul,
Ai poposit la noi o clipă, două :
Verigă mîndră ce te-ai rupt din lanțul
Unor vieți atît de scumpe nouă...




De-aceea azi te miri ca de-o poveste
Cînd cineva de rostul tău te-ntreabă,
O glumă-ți par cuvintele aceste
Și rîzi de noi, odraslă basarabă...




Rîzi în zadar ! Trecutul ne-nfășoară
Oricît de mult i-am surghiuni din minte...
Străbunii-n noi de veci nu vor să moară
Și noi mințim, dar sîngele nu minte !




Ei vin la noi... - Ș-acolo-n metropolă,
Pe malul Senei, umbra lor străbate,
Suflarea lor pătrunde sub cupola
Palatelor cu creștete bronzate...




Cîți logofeți și vornici nu se schimbă
În noaptea ta cu visuri zbuciumate...
Cu noi în drum doar pururea se plimbă
Un țintirim de suflete uitate...




Cînd vei simți o jale vag-adese
Și-n liniștea amurgului de toamnă
Te vor fura îndemnuri nențelese,
Nu te mira : Sunt Brîncovenii, doamnă !

Poezia Carmen Laboris de Octavian Goga

CARMEN LABORIS



Veniți în horă de frăție
Străvechii cîmpului străjeri,
Ce ocrotiți de-o veșnicie
A muncii rodnice dureri.
Veniți, plugari, veniți oștenii
Celui mai vechi și sfînt război,
Tovarăși buni ai Cosînzenii,
Veniți cu noi !





În goana vieții-nviforată
Strigați: Plugarii-n veci nu pier,
Căci lor pămîntul sfînt li-e tată,
Și frate soarele din cer.



În casele cu grinzi bătrîne
Voi rostul lumii așezați.
Sus, dătătorilor de pîne,
În patimi și credințe frați,
Voi, platnici de sudori și sînge,
Voi, cei bogați și totuși goi,
Veniți să ne-nvățați a plînge,
Veniți cu noi !




Veniți, stăruitoare gloată,
Strigați s-auză mici și mari :
E răzimată lumea toată
Pe palme aspre de plugari !



Năpraznic vifor de dreptate
Vă doarme-n sufletu-nnoptat,
Și spală lumea de păcate
Cînd rele mîni l-au deșteptat,
De grele vremi de mai-nainte
De-al răsplătirii greu șuvoi,
Veniți, aducători aminte,
Veniți cu noi !




Strigați să știe largul zării,
S-auză toți cîți trag în jug :
Că focul roș al răzbunării
Topește firele de plug !

Poezia Momente Biografice de Nicolae Labiș

MOMENTE BIOGRAFICE





Ți-a însemnat natura prin trăsnet unde stai
Zdrelindu-ți-o, cu flăcări primejdioase, casa.
E semn de neastîmpăr și de noroc - să-l ai
Pînă cînd neagra doamnă o să-și învîrtă coasa.




Tu ai luat mistria și gurile spărturii
Le-ai astupat croindu-ți sălașul iar curat,
Orgolios cerîndu-i în viitor naturii
Un semn mai nobil și mai cizelat.