Poezia Bismarqueuri De Falsă Marcă de Mihai Eminescu

BISMARQUEURI DE FALSĂ MARCĂ


Bismarqueuri de falsă marcă,
Mie-mi parte cum că, parcă
De iubirea nemțărimei
Nici un rău nu vă înțarcă.
În zădar Alsasul, Posen,
Cu-a lor stare vă încarcă
Ochii voștri, să pricepeți
Unde dece-a țării barcă
Și ce rău ne prorocește
A cobirei neagră țarcă.
Voi ne duceți spre peire,
Bismarqueuri de falsă marcă.
Escelența, bezedeaua
Cu mîndrie poartă steaua
Ce cu stimă i-a fost dată
C-a putut a fi licheaua...
Ci în loc de ștreangul care
Se cădea, i-au dat cordeaua
Căci nevasta-i pentru-o tîrlă
De cătane fu cățeaua ;
În zădar cu-a lor mîndrie
Tu îngreuni canapeaua,
Crezi că lumea ta admiră
Cînd colinzi în lung șoseaua ;
În zădar mai taie mutre
Serioase mascaraua,
Cu blazoane-nchipuite
Ș-a împodobit cupeaua.
Știm ce-aramă este-ntr-însul
Și-i cunoaștem  noi taraua.
`N-alte țări e-onoare mare
Decorația și steaua.
Dar ce merite-are dînsul
Escelența, bezedeaua ?
E o carte măsluită
Toată viața lui, licheaua,
Și noi știm ce însemnează
De pe pieptu-i tinicheaua.

Poezia Bismarqueuri De Falsă Marcă de Mihai Eminescu

BISMARQUEURI DE FALSĂ MARCĂ


Bismarqueuri de falsă marcă,
Mie-mi parte cum că, parcă
De iubirea nemțărimei
Nici un rău nu vă înțarcă.
În zădar Alsasul, Posen,
Cu-a lor stare vă încarcă
Ochii voștri, să pricepeți
Unde dece-a țării barcă
Și ce rău ne prorocește
A cobirei neagră țarcă.
Voi ne duceți spre peire,
Bismarqueuri de falsă marcă.
Escelența, bezedeaua
Cu mîndrie poartă steaua
Ce cu stimă i-a fost dată
C-a putut a fi licheaua...
Ci în loc de ștreangul care
Se cădea, i-au dat cordeaua
Căci nevasta-i pentru-o tîrlă
De cătane fu cățeaua ;
În zădar cu-a lor mîndrie
Tu îngreuni canapeaua,
Crezi că lumea ta admiră
Cînd colinzi în lung șoseaua ;
În zădar mai taie mutre
Serioase mascaraua,
Cu blazoane-nchipuite
Ș-a împodobit cupeaua.
Știm ce-aramă este-ntr-însul
Și-i cunoaștem  noi taraua.
`N-alte țări e-onoare mare
Decorația și steaua.
Dar ce merite-are dînsul
Escelența, bezedeaua ?
E o carte măsluită
Toată viața lui, licheaua,
Și noi știm ce însemnează
De pe pieptu-i tinicheaua.

Poezia A Fost Odat-un Cîntăreț de Mihai Eminescu

A FOST-UN CÎNTĂRȚ


A fost odat-un cîntăreț,
Frumos și simțitor.
Cîntat-a-ntr-un castel măreț
La masa regelui.


Frumoasă fată el avea
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albaștri rîzători,
Cu părul aurit.


Și cîntărețul o iubi
Și sara prin grădini
Cînd luna tainic străluci
I-o spuse tremurînd.


Ea-l ascultă și-i zise-atunci
Cu glasul apăsat :
- În veci nu pot să fiu a ta,
De n-ăi fi împărat.


Și el s-a dus ș-a răscolit
Popoare, țări întregi,
Sfărmat-a antice cetăți,
Zdrobit-au mîndri regi


Și i-au supus și i-au silit
Să-l aibă împărat.
Unii d-iubire-l ascultau,
Alții de frică iar.


Atunci s-a dus colo, colo,
La cel castel măreț,
Unde ca luna-i străluci
Amoru-adînc și drag.


Dar vai ! cînd intră-n salete
Mărețe, nalte, reci,
Pe-un sarcofag întins, văzu
Copila ce-a iubit.


Ca ceara palidă era
Și, moale, părul blond
Sta resfirat, amestecat
Cu aurul vergin.


Și preoți tainic murmurau
Adînce rugăciuni
Și clopote se auzeau
Vuind încet și lin.


„Atît de mult am suferit
Dureri, mărirea gre
Și astfel toate s-a sfîrșit
Și-ntreb : de ce ? de ce ?”


Ea auzise cum că el
Murise-n bătălii
Și de durere ea s-a stins
Ca floarea-n vijelii.

Poezia A Fost Odat-un Cîntăreț de Mihai Eminescu

A FOST-UN CÎNTĂRȚ


A fost odat-un cîntăreț,
Frumos și simțitor.
Cîntat-a-ntr-un castel măreț
La masa regelui.


Frumoasă fată el avea
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albaștri rîzători,
Cu părul aurit.


Și cîntărețul o iubi
Și sara prin grădini
Cînd luna tainic străluci
I-o spuse tremurînd.


Ea-l ascultă și-i zise-atunci
Cu glasul apăsat :
- În veci nu pot să fiu a ta,
De n-ăi fi împărat.


Și el s-a dus ș-a răscolit
Popoare, țări întregi,
Sfărmat-a antice cetăți,
Zdrobit-au mîndri regi


Și i-au supus și i-au silit
Să-l aibă împărat.
Unii d-iubire-l ascultau,
Alții de frică iar.


Atunci s-a dus colo, colo,
La cel castel măreț,
Unde ca luna-i străluci
Amoru-adînc și drag.


Dar vai ! cînd intră-n salete
Mărețe, nalte, reci,
Pe-un sarcofag întins, văzu
Copila ce-a iubit.


Ca ceara palidă era
Și, moale, părul blond
Sta resfirat, amestecat
Cu aurul vergin.


Și preoți tainic murmurau
Adînce rugăciuni
Și clopote se auzeau
Vuind încet și lin.


„Atît de mult am suferit
Dureri, mărirea gre
Și astfel toate s-a sfîrșit
Și-ntreb : de ce ? de ce ?”


Ea auzise cum că el
Murise-n bătălii
Și de durere ea s-a stins
Ca floarea-n vijelii.