Poezia În Pacea Mută de Octavian Goga

ÎN PACEA MUTĂ




În pacea mută, solitară,
Cum stau cu somnul de mă-nșel,
Azi pare-o urnă funerară
Mansarda vechiului hotel...




În bezna nopții fără stele,
Eu simt cum prinsă-n umbre reci
Cenușa visurilor mele
Își doarme somnul ei de veci...





Nimic alături nu tresare
Și nu s-aude nici un zvon,
Abia din cînd în cînd, arare,
S-abate-un vaier monoton.





Pesemne undeva departe
Se roagă vreun nenorocit,
Și rugăciunea lui se-mparte
Peste orașul adormit...





Ori, vrînd ca să mă pedepsească,
Vreun vînt aducător de vești,
A smuls o doină românescă
De prin tranșeele nemțești...

Poezia Sîngele de Octavian Goga

SÎNGELE



Tu, răzvrătit potop de sînge,
Ce-mi fulgeri tulbure prin vine,
Și-n flacăra-ți ce nu se stinge
Ești pururea stăpîn pe mine ;
Tu, blestem fără dezlegare,
Poruncă de uitate vremuri,
În goana mea fără-ncetare
Cu taina ta tu mă cutremuri...




Ce vifore înfricoșate,
Ce patimi fără de măsură,
Și din vechime ce păcate
Închizi în orice picătură ?
Din care strigăt de chemare,
Din ce fior aprins de luptă,
Din ce adîncuri îmi tresare
Zvîcnirea ta nentreruptă ?





Pesemne veacuri își topiră
Al urii uragan de lavă,
Și-n stropii tăi îmi plămădiră
O veche, trainică otravă...
Ori, poate, lacrima ce-o zvîntă
De mult o biată casă mută,
Ți-a dat drept moștenire sfîntă
Durerea ei nepricepută...






De-aceea fără de repaos
Îți port cîntările pribege,
Și sufletu-mi pierdut în haos
Același vaier înțelege.
Tu, veșnic însetat și dornic,
Îmi ceri aceeași sărbătoare,
Eu, ucenic al tău statornic,
Eu strig în lume ce te doare...






Azi călător fără de țară,
Visînd o nouă dimineață,
Ca un drumeț într-o Sahară
Ascult eterna ta povață...
Povara zbuciumelor grele,
Ce mă apasă azi în cale,
Nu-i valul gîndurilor mele,
E legea drumurilor tale...

Poezia Un Ceas E De Cînd Anul Trecu Grigore Alexandrescu

UN CEAS E DE CÎND ANUL TRECU



Un ceas e de cînd anul trecu... Mi-aduc aminte
Cu ce nădejdi zîmbinde, ce dulce a-nceput :
Ce vie salutare din inimă fierbinte
L-a priimit ! ce seară ! De anu-atunci trecut




Ziceam : ,,S-a dus ș-acesta c-o parte din viață ;
Dar ziua lui urmă cu drag o pomenesc ;
Frumos apus vestește frumoasă dimineață,
Și anul ce începe tot astfel doresc''.




Așa-l doream ! în lungă, în oarbă-ncredințare
Eu nu vedeam că soarta zîmbește cu amar,
Că vremi și dureri gătește răzbunare,
La vechiile lor drepturi uitate în zadar.





Schimbat nimic nu pare : alesele ființe,
Prieteni d-altădată, strîng astăzi mîna mea :
De voia întîmplărei mai multe din dorințe
Cu graba împlinite putui a le vedea.





Apoi, unde e răul ? de ce și cum... cuvîntul,
Om nu poate să-l știe afară decît eu ;
Ascuns e în adîncuri, tăcut e ca mormîntul,
Iar martur suferinții-mi e numai dumnezeu.





A ! daca-n astă lume ceva putea fi-n stare
S-aline, să adoarmă un chin sfîșiitor,
O știu ar fi frăția-ți acea mîngîitoare
Acel simțiment tînăr ce eu îți sînt dator.





E scump prieteșugul ce-nsuflă o femeie
Desprinsă a-l cunoaște, născută a-l simți ;
Și dulcele ei suflet, electrică scînteie,
Mîngîie orce suflet la care s-o ivi.





Ades, cînd în luptă cu gîndurile mele,
Muncit d-al suferinței demon nemblînzit,
Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele,
Din sfere luminoase, din aer bălsămit.





Căci știu eu viitorul... el nu poate să fie
Decît ca anu-acesta, ca anul cel trecut ;
Bogat de chinuire, deșert de bucurie,
Pustiu, fără nădejde, sălbatec și tăcut.




Ștejarul de pe munte ce trăsnetu-l izbește,
Stă încă în picioare, semeț și neclintit ;
Dar inima-i e arsă, și orcît mai trăiește
De nici o primăvară nu poate fi-nverzit.

Poezia Cînd Dar O Să Guști Pacea de Grigore Alexandrescu

CÎND DAR O SĂ GUȘTI PACEA




Cînd dar o să guști pacea, o inimă mîhnită ?
Cînd dar o să-nceteze amarul tău suspin ?
Viața ta e luptă, grozavă, nemblînzită,
Iubirea vecinic chin.





Din cupa desfătării amărăciunea naște ;
Din ochi frumoși durerea își ia al ei izvor ;
O singură privire viața veștejaște
Cu lanțuri de amor !




Amor care adoarme și legi și datorie,
Ce slava umilește, ce n-are nimic sfînt :
Antonie-i jertfește a lumii-mpărăție,
Și află un mormînt.




Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate,
Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbătești ?
Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate,
Femeii le jertfești !




Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințește
Acel uriaș falnic, al zilii domnitor ?
La patrie, la lume, la tot ce pătimește,
Nimic nu ești dator ?




Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie,
Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
Ca leul ce izbește a temniții tărie,
Și geme furios.




Dar rana e adîncă și patima cumplită,
Și lacrăma de sînge, obrajii mei arzînd,
Răsfrînge frumusețea, icoana osîndită,
Ce o blestem plîngînd !




O văz ziua și noaptea, seara și dimineața ;
Ca un rănit de moarte, simț în piept un fier greu ;
Voi să-l trag : fierul iese, dar însă cu viața,
Și cu sufletul meu !