Poezia Sînt Douăzeci de Ani... de Nicolae Labiș

SÎNT DOUĂZECI DE ANI...



Sînt douăzeci de ani și încă unul...
N-aș vrea niciunul să i-l dau minciunii.
Să zboare toți spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pîntecul genunii.




Dar toate aste-s fleacuri : mai presus
Eu știu un lucru care-i ținta vieții :
Să ții un steag, destoinic, cît mai sus.
E steagul roșu-al meu și-al dimineții.




E steagul cui ? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară
Cînd din infernul inimii, mereu,
Însîngerat mi-l flutur în afară.




Iar seara, cînd se lasă cu răcoare
Și cerul se întunecă-n frumos
Însîngerat și vast mai ard în zare
Înmiresmînd în chip de chiparos.

Poezia Sînt Douăzeci de Ani... de Nicolae Labiș

SÎNT DOUĂZECI DE ANI...



Sînt douăzeci de ani și încă unul...
N-aș vrea niciunul să i-l dau minciunii.
Să zboare toți spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pîntecul genunii.




Dar toate aste-s fleacuri : mai presus
Eu știu un lucru care-i ținta vieții :
Să ții un steag, destoinic, cît mai sus.
E steagul roșu-al meu și-al dimineții.




E steagul cui ? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară
Cînd din infernul inimii, mereu,
Însîngerat mi-l flutur în afară.




Iar seara, cînd se lasă cu răcoare
Și cerul se întunecă-n frumos
Însîngerat și vast mai ard în zare
Înmiresmînd în chip de chiparos.

Poezia Am Căutat de Nicolae Labiș

AM CĂUTAT





Am căutat și caut. Căutînd
M-am pomenit greșind. Din cînd în cînd
M-am pomenit din vina mea flămînd
Și m-am însîngerat în spinii
De pe cărările spre zările luminii.




Dar dacă cineva gigantic ar veni
Și mi-ar rosti : Eu îți dau viața toată
Neîncepută, nepătată,
Dar să mi-o dai apoi în seamă mie
S-o duc înspre visata zare purpurie
Pe drum neocolit, de netezime,
Pe drumul neștiut decît de mine..;
Deci astfel de mi-ar spune
Eu aș simți că tot ce-mi spune-i putred,
Cu hotărîre i-aș răspunde : - Nu cred !
De poți schimba secara-n trandafir,




De-mi poți schimba viața, nu mă mir :
Chiar de-ai schimba bătrînii în copii,
Drum drept și neted tu nu poți să știi -
Și chiar de-ai ști, pășind în urma ta
Nimic n-aș mai simți și n-aș vedea.
Eu sînt aici, cu frații mei în jur,
Cu ei mărșăluiesc și rîd și-njur,
E-un soare fața-n raze să ne scalde,
Pășind spre el străbatem ținuturi tot mai calde
Iar de privești atent la cercetare
Și nouă de pe frunte prind raze să ne zboare.
E drumul greu. Străbatem prăpăstii și cascade
Și suferim, dar știm c-așa se cade.
Ținuturile-acestui veac lung, clocotitor
Vreau doar cu pașii mei să le măsor.

Poezia Am Căutat de Nicolae Labiș

AM CĂUTAT





Am căutat și caut. Căutînd
M-am pomenit greșind. Din cînd în cînd
M-am pomenit din vina mea flămînd
Și m-am însîngerat în spinii
De pe cărările spre zările luminii.




Dar dacă cineva gigantic ar veni
Și mi-ar rosti : Eu îți dau viața toată
Neîncepută, nepătată,
Dar să mi-o dai apoi în seamă mie
S-o duc înspre visata zare purpurie
Pe drum neocolit, de netezime,
Pe drumul neștiut decît de mine..;
Deci astfel de mi-ar spune
Eu aș simți că tot ce-mi spune-i putred,
Cu hotărîre i-aș răspunde : - Nu cred !
De poți schimba secara-n trandafir,




De-mi poți schimba viața, nu mă mir :
Chiar de-ai schimba bătrînii în copii,
Drum drept și neted tu nu poți să știi -
Și chiar de-ai ști, pășind în urma ta
Nimic n-aș mai simți și n-aș vedea.
Eu sînt aici, cu frații mei în jur,
Cu ei mărșăluiesc și rîd și-njur,
E-un soare fața-n raze să ne scalde,
Pășind spre el străbatem ținuturi tot mai calde
Iar de privești atent la cercetare
Și nouă de pe frunte prind raze să ne zboare.
E drumul greu. Străbatem prăpăstii și cascade
Și suferim, dar știm c-așa se cade.
Ținuturile-acestui veac lung, clocotitor
Vreau doar cu pașii mei să le măsor.