Poezia Poveste 1914 de Octavian Goga

POVESTE 1914


Cum stau acum și-mi număr a vremurilor salbă,
Parcă-mi revăd în casa din satul de subt deal,
Pe-un viet bunic din ceata de moși cu barba albă,
Prin cari vorbește gura tăcutului Ardeal.




Îl văd așa de bine... Îi flutura oftatul
Subt bolta înfrunzită a nucului înalt,
Cînd începea povestea : - Doi ochi avea-mpăratul...
Dar de rîdea cu unul, plîngea cu celălait...





Poveste minunată și tainică poveste,
Șoptită în amurgul atît de stins și mut,
Subt soarele de toamnă care murea pe creste,
Cînd mi te-a spus moșneagul, eu nu te-am priceput.




Dar printre anii tulburi, care-și sporiră-n cale
Comoara lor de lacrimi în fiecare ceas,
Nelămuritătaina înțelepciunii tale,
Poveste bătrînească, în minte mi-a rămas.





Și-abia tîrziu, odată, ți-am înțeles fiorul
Și te-am văzut cum stărui și-nfricoșată crești,
În clipa cea dintîie cînd mi-a atins piciorul
Țărîna fermecată a țării românești.




Atunci, în cutropirea furtunii fără nume,
Cînd rîuri de văpaie îmi clocoteau prin sînge,
Te-a luminat întreagă un glas din altă lume :
Ei, ochiul care rîde, noi, ochiul care plînge...




În volbura grozavă ce-mi strigă la fereastră,
Cum stau acum în noapte și-n golul ei mă zbat,
Pare c-aud cum geme cumplit povestea noastră
Și-l văd pe cel din basme, pe bietul împărat...





Îl văd și-mi mușcă-n suflet durerile păgîne,
Și patimi și ispite și vifore mă frîng ;
Căci, cine-mi spune mie ce vom avea noi mîne :
Doi ochi ce rîd în soare, ori doi ochi care plîng ?...

Poezia Poveste 1914 de Octavian Goga

POVESTE 1914


Cum stau acum și-mi număr a vremurilor salbă,
Parcă-mi revăd în casa din satul de subt deal,
Pe-un viet bunic din ceata de moși cu barba albă,
Prin cari vorbește gura tăcutului Ardeal.




Îl văd așa de bine... Îi flutura oftatul
Subt bolta înfrunzită a nucului înalt,
Cînd începea povestea : - Doi ochi avea-mpăratul...
Dar de rîdea cu unul, plîngea cu celălait...





Poveste minunată și tainică poveste,
Șoptită în amurgul atît de stins și mut,
Subt soarele de toamnă care murea pe creste,
Cînd mi te-a spus moșneagul, eu nu te-am priceput.




Dar printre anii tulburi, care-și sporiră-n cale
Comoara lor de lacrimi în fiecare ceas,
Nelămuritătaina înțelepciunii tale,
Poveste bătrînească, în minte mi-a rămas.





Și-abia tîrziu, odată, ți-am înțeles fiorul
Și te-am văzut cum stărui și-nfricoșată crești,
În clipa cea dintîie cînd mi-a atins piciorul
Țărîna fermecată a țării românești.




Atunci, în cutropirea furtunii fără nume,
Cînd rîuri de văpaie îmi clocoteau prin sînge,
Te-a luminat întreagă un glas din altă lume :
Ei, ochiul care rîde, noi, ochiul care plînge...




În volbura grozavă ce-mi strigă la fereastră,
Cum stau acum în noapte și-n golul ei mă zbat,
Pare c-aud cum geme cumplit povestea noastră
Și-l văd pe cel din basme, pe bietul împărat...





Îl văd și-mi mușcă-n suflet durerile păgîne,
Și patimi și ispite și vifore mă frîng ;
Căci, cine-mi spune mie ce vom avea noi mîne :
Doi ochi ce rîd în soare, ori doi ochi care plîng ?...

Poezia Hora valurilor de Octavian Goga

HORA VALURILOR

                I

Vechea mea otravă, jale călătoare,
Azi la malul mării te-am adus pribeagă,
Cînd povestea noastră pe pămînt nu-l doare,
Să mi-o știe valul, valul s-o-nțeleagă.



Într-o clip-amurgul mi-a furat amarul,
S-a pornit o undă alteia să-l spuie,
Cîntecul meu tainic și-a pierdut hotarul,
Cu talazul cade, cu talazul suie.



Simt cum ondularea stropilor de apă
Fremătînd departe glasul mi-l răsfrînge,
Cum se sperge larga valurilor groapă,
Cînd pămîntul tace, simt cum marea plînge.




Viforul din mine prinde să pătrundă
Pînă-n adîncimea apelor rebele,
Și se orăvește fiecare undă
De înfrigurarea patimilor mele...




Cresc în pacea sării magice orchestre
Din nepotolita volbură albastră,
Și-mi azvîrl în goană noaptea la ferestre
Fulgere răzlețe din vîltoarea noastră.




S-a-mpletit un cîntec mare, fără seamă,
Oceanu-mi cîntă horă ta grozavă,
Undele te strigă, apele te cheamă,
Jale călătoare, vechea mea otravă...




                    II


În noaptea asta mă apasă
Al apei greu răsuflet cald,
Vin neguri negre de se lasa
Ca din povestea unui scald.



Oceanul cu acorduri grave
Nu-și mișcă crețele verzui,
Toți zeii mării scandinave
Veghează-n adîncimea lui,





În ritmul stropilor se apă
Învie basme de demult,
Un vaier de departe scapă
Și vine-aproape, să-l ascult




Adoarme-apoi cu firea-ntreagă
Și-abia mai rătăcește-n gol,
O jale tainică, pribeagă,
Ca dintr-o harfă-a lui Eol.




Atunci, o clipă mi se pare
Cum stau și-n noapte mă frămînt,
Că s-a oprit eterna mare
S-asculte moartea pe pămînt...

Poezia Hora valurilor de Octavian Goga

HORA VALURILOR

                I

Vechea mea otravă, jale călătoare,
Azi la malul mării te-am adus pribeagă,
Cînd povestea noastră pe pămînt nu-l doare,
Să mi-o știe valul, valul s-o-nțeleagă.



Într-o clip-amurgul mi-a furat amarul,
S-a pornit o undă alteia să-l spuie,
Cîntecul meu tainic și-a pierdut hotarul,
Cu talazul cade, cu talazul suie.



Simt cum ondularea stropilor de apă
Fremătînd departe glasul mi-l răsfrînge,
Cum se sperge larga valurilor groapă,
Cînd pămîntul tace, simt cum marea plînge.




Viforul din mine prinde să pătrundă
Pînă-n adîncimea apelor rebele,
Și se orăvește fiecare undă
De înfrigurarea patimilor mele...




Cresc în pacea sării magice orchestre
Din nepotolita volbură albastră,
Și-mi azvîrl în goană noaptea la ferestre
Fulgere răzlețe din vîltoarea noastră.




S-a-mpletit un cîntec mare, fără seamă,
Oceanu-mi cîntă horă ta grozavă,
Undele te strigă, apele te cheamă,
Jale călătoare, vechea mea otravă...




                    II


În noaptea asta mă apasă
Al apei greu răsuflet cald,
Vin neguri negre de se lasa
Ca din povestea unui scald.



Oceanul cu acorduri grave
Nu-și mișcă crețele verzui,
Toți zeii mării scandinave
Veghează-n adîncimea lui,





În ritmul stropilor se apă
Învie basme de demult,
Un vaier de departe scapă
Și vine-aproape, să-l ascult




Adoarme-apoi cu firea-ntreagă
Și-abia mai rătăcește-n gol,
O jale tainică, pribeagă,
Ca dintr-o harfă-a lui Eol.




Atunci, o clipă mi se pare
Cum stau și-n noapte mă frămînt,
Că s-a oprit eterna mare
S-asculte moartea pe pămînt...