Poezia Vîntul de Geoarge Coșbuc

VÎNTUL




De fete mari e lunca plină,
Iar vîntul răsfățat copil
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Și fetele cu drag suspină :
- ,,O, Doamne, Doamne, adă-mi-l !''




Pe umeri blondele lui plete
Tresar și sar încetinel.
El e frumos și tinerel,
Dar e sfiios cînd e cu fete.
Iar ele rîd și rîd șirete
Și pe furiș privesc la el.




El umblă ca la el acasă
Și-ascultă fetele ce zic ;
Mai rupe-n palme cîte-un spic
Și răsfățat apai își lasă
Pe spate capul și nu-i pasă
De fete și de cîmp nimic.




Și printre spice el șoptește,
Vorbind aiurea și-alintat !
Și, cum să plimbă-n lung și-n lat,
Cu fetele să-mprietenește
Și din copil sfiios el crește
Flăcău întreg de sărutat.




Apoi ca-n glumă el le prinde
De mînecă, și-aprins de dor,
Își face joc prin părul lor,
În urmă brațul și-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Șio strînge cătră el ușor.




Tot mai aprins, tot mai aproape :
- ,,Să te sărut, drăguțo, vrei ?
Ce ochi frumoși ai, viorei,
Ca un întins adînc de ape.''
De el nu-i nici un chip să scape
Și-atîta lucru-n urmă ce-i ?




Ea stă la peptul lui pierdută,
Dintîi cu ochii la pămînt.
El zice-așa cîte-un cuvînt,
Ea zice trei și-l tot ajută,
Și uite-l, uite-l c-o sărută -
Ei, vezi tu, fetele cum sînt !




El a crezut că nu se poate.
Și iacă poți ! Dar să te ții !
E greu să dai de căpătîi,
Dar dacă dai, merg strună toate ;
Și fata mult nu se socoate,
Cînd pierde mintea cea dîntîi.




El o sărut-acum pe salbă,
Și fetele-mprejur să strîng !
Dar e prea mult ! Am să mă plîng
La toți vlădicii, să dau jalbă !
Auzi, să duci tu lume albă
P-un cîmp cu oameni, ca-ntr-un crîng !




Ba ele-și mai desfac și sînul,
Și-n sîn el li se joac-acum -
Îl prind odată și-l sugrum,
Că prea s-obraznici românul !
Auzi, dar cine-i el păgînul,
Ca să-mi sărute fete-n drum ?



Nu știe nimeni de-unde vine,
Și capu-i stă la sărutat !
De-ar fi măcar de-aici din sat -
Voi cîți sînteți flăcăi ca mine,
Să-mi spuneți voi acum, e bine
Să faci ca vîntul, nu-i păcat ?




Adică stăi ! Ce fată moare
Dacă-o săruți puțin ? Da' zeu !
Cum aș voi să fiu mereu
Un vînt și eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o știu eu !

Poezia Vîntul de Geoarge Coșbuc

VÎNTUL




De fete mari e lunca plină,
Iar vîntul răsfățat copil
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Și fetele cu drag suspină :
- ,,O, Doamne, Doamne, adă-mi-l !''




Pe umeri blondele lui plete
Tresar și sar încetinel.
El e frumos și tinerel,
Dar e sfiios cînd e cu fete.
Iar ele rîd și rîd șirete
Și pe furiș privesc la el.




El umblă ca la el acasă
Și-ascultă fetele ce zic ;
Mai rupe-n palme cîte-un spic
Și răsfățat apai își lasă
Pe spate capul și nu-i pasă
De fete și de cîmp nimic.




Și printre spice el șoptește,
Vorbind aiurea și-alintat !
Și, cum să plimbă-n lung și-n lat,
Cu fetele să-mprietenește
Și din copil sfiios el crește
Flăcău întreg de sărutat.




Apoi ca-n glumă el le prinde
De mînecă, și-aprins de dor,
Își face joc prin părul lor,
În urmă brațul și-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Șio strînge cătră el ușor.




Tot mai aprins, tot mai aproape :
- ,,Să te sărut, drăguțo, vrei ?
Ce ochi frumoși ai, viorei,
Ca un întins adînc de ape.''
De el nu-i nici un chip să scape
Și-atîta lucru-n urmă ce-i ?




Ea stă la peptul lui pierdută,
Dintîi cu ochii la pămînt.
El zice-așa cîte-un cuvînt,
Ea zice trei și-l tot ajută,
Și uite-l, uite-l c-o sărută -
Ei, vezi tu, fetele cum sînt !




El a crezut că nu se poate.
Și iacă poți ! Dar să te ții !
E greu să dai de căpătîi,
Dar dacă dai, merg strună toate ;
Și fata mult nu se socoate,
Cînd pierde mintea cea dîntîi.




El o sărut-acum pe salbă,
Și fetele-mprejur să strîng !
Dar e prea mult ! Am să mă plîng
La toți vlădicii, să dau jalbă !
Auzi, să duci tu lume albă
P-un cîmp cu oameni, ca-ntr-un crîng !




Ba ele-și mai desfac și sînul,
Și-n sîn el li se joac-acum -
Îl prind odată și-l sugrum,
Că prea s-obraznici românul !
Auzi, dar cine-i el păgînul,
Ca să-mi sărute fete-n drum ?



Nu știe nimeni de-unde vine,
Și capu-i stă la sărutat !
De-ar fi măcar de-aici din sat -
Voi cîți sînteți flăcăi ca mine,
Să-mi spuneți voi acum, e bine
Să faci ca vîntul, nu-i păcat ?




Adică stăi ! Ce fată moare
Dacă-o săruți puțin ? Da' zeu !
Cum aș voi să fiu mereu
Un vînt și eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o știu eu !

Poezia Nunta Zamfirei de George Coșbuc

NUNTA ZAMFIREI





E lung pămîntul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Și-avea o fată, - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.




Și dac-a fost pețită des,
E lucru tare cu-nțeles,
Dar dintr-al prinților șirag,
Cîți au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.





El, cel mai drag ! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinț frumos și tinerel,
Și fata s-a-ndrăgostit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.





Și s-a pornit apoi cuvînt !
Și patru margini de pămînt
Ce strimte-au fost în largul lor,
Cînd a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvînt mai călător
Decît un cuvînt !





Ca ieri, cuvîntul din vecini,
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsînd pe toți, din cît afund
O mie de crăimi ascund,
Toți craii multului rotund
De veste plini.





Și-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Și regii-n purpur s-au închis,
Și doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodată.





Iar cînd a fost de s-a-mplinit
Aajunul zilei de nuntit,
Din munți și văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntași din nouăzeci de țări
S-au răscolit.





De cum a dat în fapt de zori
Veneau, cu fete și feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai :
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.





Din fundul lumii, mai din sus,
Și din Zorit, și din Apus,
Din cît loc poți gîndit să bați,
Venit-au roiuri de-mpărați,
Cu stermă-n frunte și-mbrăcați
Cum astăzi nu-s.



Sosit era bătrînul Grui
Cu Sanda și Rusandra lui,
Și Ținteș, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Și Bardeș cel cu adăpost
Prin munți sîlhui.





Și alții, Doamne ! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgănit !
Ce fete dragi ! Dar ce comori
Pe rochii lungi țesute-n flori !
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.





Voinicii cai spumau în salt ;
Și- creasta coifului înalt
Prin vulturi vîntul viu vuia,
Vrun prinț mai tînăr cînd trecea
C-un braț în șold și pe prăsea
Cu celălalt.





Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescînd în zări
Rădvan cu mire, cu nănași,
Cu socrii mari și cu nuntași,
Și nouăzeci de frciorași
Veneau călări.




Și ca la mîndre nunți de crai,
Ieșit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulți și mult popor,
Cu muzici multe-n fruntea lor ;
Și drumul tot era covor
De flori de mai.





Iar cînd alaiul s-a oprit
Și Paltin-crai a stărostit,
A prins să sune sunet viu
De treasc și trîmbiți și de chiu -
Dar ce scriu eu ? Oricum să scriu
E nemplinit !




Și-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foișor
Ieși Zamfira-n mers isteț,
Frumoasă ca un gînd răzleț,
Cu trupul nalt, cu părul creț,
Cu pas ușor.





Un trandafir în văi părea ;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brîu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cît eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.




Și ea mergînd spre Viorel,
De mînă cînd a prins-o el,
Roșind s-a zăpăcit de drag, -
Vătavul a dat semn din steag
Și-atunci pornită toți șireag
Încetinel.





Și-n vremea cît s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci :
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrîngăneii la opinci
Ca-n port de sat.




Trei pași la stînga linișor
Și alți trei pași la dreapta lor ;
Se prind de mîni și se desprind,
S-adună cerc și iar se-ntind,
Și bat pămîntul tropotind
În tact ușor.





Iar la ospăț ! Un rîu de vin !
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, și tot oaspeți rari,
Tot crai și tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.





A fost atît chiu și cînt
Cum nu s-a pomenit cuvînt !
Și soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns și-acest noroc,
Să vadă el atîta joc
P-acest pămînt !




De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate și întrulpi,
Cu ochi șireți ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte pînă-n pulpi,
Cu păr buclat.





Și principi falnici  și-ndrăzneți,
De-al căror buzdugan isteț
Perit-au zmei din iaduri scoși !
De-ai fi văzut jucînd voioși
Și feți-voinici și feți-frumoși,
Și logofeți.





Ba Peneș-mpărat, văzînd,
Pe Barbă-cot, piticul, stînd
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc ! Și-ntre popor
Sărea piticul-ntr-un picior
De nu-și da rînd !




Sînt grei bătrînii de pornit,
Dar de-i pornești, sînt grei de-oprit !
Și s-au pornit bărboșii regi
Cu sfetnicii-nvechiți în legi
Și patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.





Și vesel Mugur-împărat
Ca cel dîntîi s-a ridicat
Și, cu păharul plin în mîni,
Precum e felul din bătrîni
La orice chef între romîni,
El a-nchinat.






Și-a zis : - ,,Cît mac e prin livezi,
Atîția ani la miri urez !
Și-un prinț la anul ! blînd și mic,
Să crească mare și voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Și la botez !''

Poezia Nunta Zamfirei de George Coșbuc

NUNTA ZAMFIREI





E lung pămîntul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Și-avea o fată, - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.




Și dac-a fost pețită des,
E lucru tare cu-nțeles,
Dar dintr-al prinților șirag,
Cîți au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.





El, cel mai drag ! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinț frumos și tinerel,
Și fata s-a-ndrăgostit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.





Și s-a pornit apoi cuvînt !
Și patru margini de pămînt
Ce strimte-au fost în largul lor,
Cînd a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvînt mai călător
Decît un cuvînt !





Ca ieri, cuvîntul din vecini,
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsînd pe toți, din cît afund
O mie de crăimi ascund,
Toți craii multului rotund
De veste plini.





Și-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Și regii-n purpur s-au închis,
Și doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodată.





Iar cînd a fost de s-a-mplinit
Aajunul zilei de nuntit,
Din munți și văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntași din nouăzeci de țări
S-au răscolit.





De cum a dat în fapt de zori
Veneau, cu fete și feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai :
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.





Din fundul lumii, mai din sus,
Și din Zorit, și din Apus,
Din cît loc poți gîndit să bați,
Venit-au roiuri de-mpărați,
Cu stermă-n frunte și-mbrăcați
Cum astăzi nu-s.



Sosit era bătrînul Grui
Cu Sanda și Rusandra lui,
Și Ținteș, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Și Bardeș cel cu adăpost
Prin munți sîlhui.





Și alții, Doamne ! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgănit !
Ce fete dragi ! Dar ce comori
Pe rochii lungi țesute-n flori !
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.





Voinicii cai spumau în salt ;
Și- creasta coifului înalt
Prin vulturi vîntul viu vuia,
Vrun prinț mai tînăr cînd trecea
C-un braț în șold și pe prăsea
Cu celălalt.





Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescînd în zări
Rădvan cu mire, cu nănași,
Cu socrii mari și cu nuntași,
Și nouăzeci de frciorași
Veneau călări.




Și ca la mîndre nunți de crai,
Ieșit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulți și mult popor,
Cu muzici multe-n fruntea lor ;
Și drumul tot era covor
De flori de mai.





Iar cînd alaiul s-a oprit
Și Paltin-crai a stărostit,
A prins să sune sunet viu
De treasc și trîmbiți și de chiu -
Dar ce scriu eu ? Oricum să scriu
E nemplinit !




Și-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foișor
Ieși Zamfira-n mers isteț,
Frumoasă ca un gînd răzleț,
Cu trupul nalt, cu părul creț,
Cu pas ușor.





Un trandafir în văi părea ;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brîu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cît eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.




Și ea mergînd spre Viorel,
De mînă cînd a prins-o el,
Roșind s-a zăpăcit de drag, -
Vătavul a dat semn din steag
Și-atunci pornită toți șireag
Încetinel.





Și-n vremea cît s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci :
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrîngăneii la opinci
Ca-n port de sat.




Trei pași la stînga linișor
Și alți trei pași la dreapta lor ;
Se prind de mîni și se desprind,
S-adună cerc și iar se-ntind,
Și bat pămîntul tropotind
În tact ușor.





Iar la ospăț ! Un rîu de vin !
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, și tot oaspeți rari,
Tot crai și tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.





A fost atît chiu și cînt
Cum nu s-a pomenit cuvînt !
Și soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns și-acest noroc,
Să vadă el atîta joc
P-acest pămînt !




De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate și întrulpi,
Cu ochi șireți ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte pînă-n pulpi,
Cu păr buclat.





Și principi falnici  și-ndrăzneți,
De-al căror buzdugan isteț
Perit-au zmei din iaduri scoși !
De-ai fi văzut jucînd voioși
Și feți-voinici și feți-frumoși,
Și logofeți.





Ba Peneș-mpărat, văzînd,
Pe Barbă-cot, piticul, stînd
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc ! Și-ntre popor
Sărea piticul-ntr-un picior
De nu-și da rînd !




Sînt grei bătrînii de pornit,
Dar de-i pornești, sînt grei de-oprit !
Și s-au pornit bărboșii regi
Cu sfetnicii-nvechiți în legi
Și patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.





Și vesel Mugur-împărat
Ca cel dîntîi s-a ridicat
Și, cu păharul plin în mîni,
Precum e felul din bătrîni
La orice chef între romîni,
El a-nchinat.






Și-a zis : - ,,Cît mac e prin livezi,
Atîția ani la miri urez !
Și-un prinț la anul ! blînd și mic,
Să crească mare și voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Și la botez !''