Poezia Din Larg Octavian Goga

DIN LARG


Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă
Noroiul prins în putreda-i osîndă,
Înfrigurata patimilor turmă,
Cu chiot lung de-ntrecere flămîndă...




Eu urc... Acolo jos, în adîncime,
Aud viața ce-și întinde hora ;
E necurmatul cîntec din vechime.
Îl știu... Mai bine n-o știe nime,
Căci am băut din cupa tuturora
Și l-am plătit cu lacrimi și cu rime...




Acum, în drum cînd mă opresc vreodată
Și fac popas la nouă cotitură,
Priveliștea din înălțimi s-arată
Atăt de-ngustă, strîmbă și ciudată,
Cu valul ei de dragoste și ură,




Că orice pas de mergere-nainte
Îmi nărui-o aducere-aminte,
Îmi frînge-un glas, un zîmbet, o icoană...
Din cîte jos, m-au urmărit în goană...




Și tot așa... de-acum o să-mi rămînă
Aceeași țintă fără de zăbavă,
Să-mi ușurez povara de țărînă,
Să-mi cer de sus paharul de otravă !




Jur împrejur e largul care cîntă,
E soare-n cer, e sărbătoare sfîntă,
Și-n vreme ce mi-a amuțit pămîntul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
Eternității îmi flutură veșmîntul ;
Simt Dumnezeu cum mă primește-n casă...
Mai sus !... Mai sus !... Cetățile de stele
Cuprind rotirea gîndurilor mele,
Și, ca un sîn ocrotitor de mamă,
O năzuință proaspătă mă cheamă :





Neprihănită, mîndră poezie,
Lumină albă, pururi adorată,
Ascultă-mă cu ruga mea tîrzie,
Și fă pe veci în minte să-mi tresalte,
Strălucitoare, rece și curată,
Singurătatea culmilor înalte...

Poezia Din Larg Octavian Goga

DIN LARG


Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă
Noroiul prins în putreda-i osîndă,
Înfrigurata patimilor turmă,
Cu chiot lung de-ntrecere flămîndă...




Eu urc... Acolo jos, în adîncime,
Aud viața ce-și întinde hora ;
E necurmatul cîntec din vechime.
Îl știu... Mai bine n-o știe nime,
Căci am băut din cupa tuturora
Și l-am plătit cu lacrimi și cu rime...




Acum, în drum cînd mă opresc vreodată
Și fac popas la nouă cotitură,
Priveliștea din înălțimi s-arată
Atăt de-ngustă, strîmbă și ciudată,
Cu valul ei de dragoste și ură,




Că orice pas de mergere-nainte
Îmi nărui-o aducere-aminte,
Îmi frînge-un glas, un zîmbet, o icoană...
Din cîte jos, m-au urmărit în goană...




Și tot așa... de-acum o să-mi rămînă
Aceeași țintă fără de zăbavă,
Să-mi ușurez povara de țărînă,
Să-mi cer de sus paharul de otravă !




Jur împrejur e largul care cîntă,
E soare-n cer, e sărbătoare sfîntă,
Și-n vreme ce mi-a amuțit pămîntul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
Eternității îmi flutură veșmîntul ;
Simt Dumnezeu cum mă primește-n casă...
Mai sus !... Mai sus !... Cetățile de stele
Cuprind rotirea gîndurilor mele,
Și, ca un sîn ocrotitor de mamă,
O năzuință proaspătă mă cheamă :





Neprihănită, mîndră poezie,
Lumină albă, pururi adorată,
Ascultă-mă cu ruga mea tîrzie,
Și fă pe veci în minte să-mi tresalte,
Strălucitoare, rece și curată,
Singurătatea culmilor înalte...

Poezia Din Iliada de Mihai Eminescu

DIN ILIADA




Cîntă-ne, zînă, a lui Ahil Peleidul mînie,
Carea cumplită făcu aheilor jale nespusă,
Suflete mii viteze de fii de eroi din Aii
Au trimis, pe ei înșii de pradă la cîni lăsîndu-i
Și la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus voință
Din acea zi cînd cearta făcu dezbinare amară
Între mult divinul Achil și fiul lui Atreu,
Agamemnon, al neamului tot și al regilor rege.
Care din zei ațîță al dezbinului foc între dînși ?
Fiul Latonei și al lui Zeus, mînios pe rege,
El a trimis pierzătoare boli și moarte prin gloate,
Pentru că Atreidul mustrase pe preotul Chrise
Cînd acesta veni la Achaici mîndre corăbii
Ca să-și răscumpere fiic-aducînd prețioasele daruri
Și cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon
Încunjură toiagul de aur. Tare rugă el
Și pre achei, dar mai cu seamă pe cei doi
Frați Atreizi, ce erau căpetenii ai limbilor toate.

Poezia Din Iliada de Mihai Eminescu

DIN ILIADA




Cîntă-ne, zînă, a lui Ahil Peleidul mînie,
Carea cumplită făcu aheilor jale nespusă,
Suflete mii viteze de fii de eroi din Aii
Au trimis, pe ei înșii de pradă la cîni lăsîndu-i
Și la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus voință
Din acea zi cînd cearta făcu dezbinare amară
Între mult divinul Achil și fiul lui Atreu,
Agamemnon, al neamului tot și al regilor rege.
Care din zei ațîță al dezbinului foc între dînși ?
Fiul Latonei și al lui Zeus, mînios pe rege,
El a trimis pierzătoare boli și moarte prin gloate,
Pentru că Atreidul mustrase pe preotul Chrise
Cînd acesta veni la Achaici mîndre corăbii
Ca să-și răscumpere fiic-aducînd prețioasele daruri
Și cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon
Încunjură toiagul de aur. Tare rugă el
Și pre achei, dar mai cu seamă pe cei doi
Frați Atreizi, ce erau căpetenii ai limbilor toate.