Poezia Profetul De Octavian Goga

PROFETUL



Am fost proroc, pe drumul din pustie,
Cînd zilele mureau, nemîngîiete...
Am fost proroc, izvor de apă vie,
Toși m-au băut, de friguri și de sete.




Un vaier surd din veacuri depărtate
Venea la mine-n noapte, să mă cheme,
Și mă găsea cu buze-nfrigurate
Din plînsul vostru împletitnd blesteme.



Iloți, flămînzi de pîine și de soare,
În carnea mea eu v-am dospit fiorul,
Și despicînd a vremurilor vîltoare,
Prin graiul meu vorbea Mîntuitorul.




Însîngerat v-am răscolit cărare
Cu inima, cu pumnul și cu dinții,
M-am îmbrăcat în neguri și pierzare,
Ca să vă dau limanul biruințeii...




Cînd valul meu s-a revărsat pe uliți
O clip-abia din larga lui năvală,
Din mii de guri, din strigăte și suliți,
I-am auzit cîntarea triumfală.




O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora !
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-și joacă hora.




Un chiot strîmb îmi urlă la fereastră,
Norocul lui mă mustră și mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră...
Eu am vestit o altă sărbătoare.



Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,
Ca să nu-mi sfarm o sfîntă profeție,
Cu ce mai am din vechea mea comoară,
Lăsați-mă să plec iar în pustie...

Poezia Profetul De Octavian Goga

PROFETUL



Am fost proroc, pe drumul din pustie,
Cînd zilele mureau, nemîngîiete...
Am fost proroc, izvor de apă vie,
Toși m-au băut, de friguri și de sete.




Un vaier surd din veacuri depărtate
Venea la mine-n noapte, să mă cheme,
Și mă găsea cu buze-nfrigurate
Din plînsul vostru împletitnd blesteme.



Iloți, flămînzi de pîine și de soare,
În carnea mea eu v-am dospit fiorul,
Și despicînd a vremurilor vîltoare,
Prin graiul meu vorbea Mîntuitorul.




Însîngerat v-am răscolit cărare
Cu inima, cu pumnul și cu dinții,
M-am îmbrăcat în neguri și pierzare,
Ca să vă dau limanul biruințeii...




Cînd valul meu s-a revărsat pe uliți
O clip-abia din larga lui năvală,
Din mii de guri, din strigăte și suliți,
I-am auzit cîntarea triumfală.




O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora !
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-și joacă hora.




Un chiot strîmb îmi urlă la fereastră,
Norocul lui mă mustră și mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră...
Eu am vestit o altă sărbătoare.



Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,
Ca să nu-mi sfarm o sfîntă profeție,
Cu ce mai am din vechea mea comoară,
Lăsați-mă să plec iar în pustie...

Poezia Din Larg Octavian Goga

DIN LARG


Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă
Noroiul prins în putreda-i osîndă,
Înfrigurata patimilor turmă,
Cu chiot lung de-ntrecere flămîndă...




Eu urc... Acolo jos, în adîncime,
Aud viața ce-și întinde hora ;
E necurmatul cîntec din vechime.
Îl știu... Mai bine n-o știe nime,
Căci am băut din cupa tuturora
Și l-am plătit cu lacrimi și cu rime...




Acum, în drum cînd mă opresc vreodată
Și fac popas la nouă cotitură,
Priveliștea din înălțimi s-arată
Atăt de-ngustă, strîmbă și ciudată,
Cu valul ei de dragoste și ură,




Că orice pas de mergere-nainte
Îmi nărui-o aducere-aminte,
Îmi frînge-un glas, un zîmbet, o icoană...
Din cîte jos, m-au urmărit în goană...




Și tot așa... de-acum o să-mi rămînă
Aceeași țintă fără de zăbavă,
Să-mi ușurez povara de țărînă,
Să-mi cer de sus paharul de otravă !




Jur împrejur e largul care cîntă,
E soare-n cer, e sărbătoare sfîntă,
Și-n vreme ce mi-a amuțit pămîntul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
Eternității îmi flutură veșmîntul ;
Simt Dumnezeu cum mă primește-n casă...
Mai sus !... Mai sus !... Cetățile de stele
Cuprind rotirea gîndurilor mele,
Și, ca un sîn ocrotitor de mamă,
O năzuință proaspătă mă cheamă :





Neprihănită, mîndră poezie,
Lumină albă, pururi adorată,
Ascultă-mă cu ruga mea tîrzie,
Și fă pe veci în minte să-mi tresalte,
Strălucitoare, rece și curată,
Singurătatea culmilor înalte...

Poezia Din Larg Octavian Goga

DIN LARG


Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă
Noroiul prins în putreda-i osîndă,
Înfrigurata patimilor turmă,
Cu chiot lung de-ntrecere flămîndă...




Eu urc... Acolo jos, în adîncime,
Aud viața ce-și întinde hora ;
E necurmatul cîntec din vechime.
Îl știu... Mai bine n-o știe nime,
Căci am băut din cupa tuturora
Și l-am plătit cu lacrimi și cu rime...




Acum, în drum cînd mă opresc vreodată
Și fac popas la nouă cotitură,
Priveliștea din înălțimi s-arată
Atăt de-ngustă, strîmbă și ciudată,
Cu valul ei de dragoste și ură,




Că orice pas de mergere-nainte
Îmi nărui-o aducere-aminte,
Îmi frînge-un glas, un zîmbet, o icoană...
Din cîte jos, m-au urmărit în goană...




Și tot așa... de-acum o să-mi rămînă
Aceeași țintă fără de zăbavă,
Să-mi ușurez povara de țărînă,
Să-mi cer de sus paharul de otravă !




Jur împrejur e largul care cîntă,
E soare-n cer, e sărbătoare sfîntă,
Și-n vreme ce mi-a amuțit pămîntul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
Eternității îmi flutură veșmîntul ;
Simt Dumnezeu cum mă primește-n casă...
Mai sus !... Mai sus !... Cetățile de stele
Cuprind rotirea gîndurilor mele,
Și, ca un sîn ocrotitor de mamă,
O năzuință proaspătă mă cheamă :





Neprihănită, mîndră poezie,
Lumină albă, pururi adorată,
Ascultă-mă cu ruga mea tîrzie,
Și fă pe veci în minte să-mi tresalte,
Strălucitoare, rece și curată,
Singurătatea culmilor înalte...