Poezia Meșterul de Nicolae Labiș

MEȘTERUL




Meșter valah, azi nume de fîntînă,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Și ie dantelată de granit,
Din cîntece pierdute pînă astăzi
Și din puterea visului vînjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeș mai în jos.





Un om bărbos ținea o floare albă
În aspre palme, mînîind-o blînd...
Căzut în iarbă și secat de vlagă,
O doină tristă îngîna în gînd.
Priveai. Și-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.




Visai să vezi sub bolțile rotunde
Și-n fulmul pîlpîit de lumînări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut și soare
Chipul pălmașilor acestei țări.
Înfrigurat de-un singur gînd, smulgîndu-ți
Ca zdrențe vii părerile de rău,
Tu ți-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.




Dar ți-ai simșit-o renăscînd cu larmă
În dangătul de clopot, presimțit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu Promoteu român, purtînd alt mit
Cînd ridicat pe cea mai naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poți clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit : Mai pot !




Orbind cu pirozeaua de pe cușmă,
Și îndreptînd hangerul de la gît,
Domnul țintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor și mohorît.
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da,
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.





Cînd schelele curmate se surpară
Păreai atît de neînvins sub nor,
Încît cu slabe aripi de șîndrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pămîntuli și-a țării
Te-a prăvălit pe cîmpul fumuriu,
Ca să țîșnești în veci de veci, fîntînă,
De jertfă și de cîntec pururi viu.




S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel de demult a poruncit ca domn.
Fîntîna curge-n brazde și-n ulcioare,
Fără odihnă, fără uitare, fără somn.

Poezia Profetul De Octavian Goga

PROFETUL



Am fost proroc, pe drumul din pustie,
Cînd zilele mureau, nemîngîiete...
Am fost proroc, izvor de apă vie,
Toși m-au băut, de friguri și de sete.




Un vaier surd din veacuri depărtate
Venea la mine-n noapte, să mă cheme,
Și mă găsea cu buze-nfrigurate
Din plînsul vostru împletitnd blesteme.



Iloți, flămînzi de pîine și de soare,
În carnea mea eu v-am dospit fiorul,
Și despicînd a vremurilor vîltoare,
Prin graiul meu vorbea Mîntuitorul.




Însîngerat v-am răscolit cărare
Cu inima, cu pumnul și cu dinții,
M-am îmbrăcat în neguri și pierzare,
Ca să vă dau limanul biruințeii...




Cînd valul meu s-a revărsat pe uliți
O clip-abia din larga lui năvală,
Din mii de guri, din strigăte și suliți,
I-am auzit cîntarea triumfală.




O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora !
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-și joacă hora.




Un chiot strîmb îmi urlă la fereastră,
Norocul lui mă mustră și mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră...
Eu am vestit o altă sărbătoare.



Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,
Ca să nu-mi sfarm o sfîntă profeție,
Cu ce mai am din vechea mea comoară,
Lăsați-mă să plec iar în pustie...

Poezia Din Larg Octavian Goga

DIN LARG


Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă
Noroiul prins în putreda-i osîndă,
Înfrigurata patimilor turmă,
Cu chiot lung de-ntrecere flămîndă...




Eu urc... Acolo jos, în adîncime,
Aud viața ce-și întinde hora ;
E necurmatul cîntec din vechime.
Îl știu... Mai bine n-o știe nime,
Căci am băut din cupa tuturora
Și l-am plătit cu lacrimi și cu rime...




Acum, în drum cînd mă opresc vreodată
Și fac popas la nouă cotitură,
Priveliștea din înălțimi s-arată
Atăt de-ngustă, strîmbă și ciudată,
Cu valul ei de dragoste și ură,




Că orice pas de mergere-nainte
Îmi nărui-o aducere-aminte,
Îmi frînge-un glas, un zîmbet, o icoană...
Din cîte jos, m-au urmărit în goană...




Și tot așa... de-acum o să-mi rămînă
Aceeași țintă fără de zăbavă,
Să-mi ușurez povara de țărînă,
Să-mi cer de sus paharul de otravă !




Jur împrejur e largul care cîntă,
E soare-n cer, e sărbătoare sfîntă,
Și-n vreme ce mi-a amuțit pămîntul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
Eternității îmi flutură veșmîntul ;
Simt Dumnezeu cum mă primește-n casă...
Mai sus !... Mai sus !... Cetățile de stele
Cuprind rotirea gîndurilor mele,
Și, ca un sîn ocrotitor de mamă,
O năzuință proaspătă mă cheamă :





Neprihănită, mîndră poezie,
Lumină albă, pururi adorată,
Ascultă-mă cu ruga mea tîrzie,
Și fă pe veci în minte să-mi tresalte,
Strălucitoare, rece și curată,
Singurătatea culmilor înalte...

Poezia Din Iliada de Mihai Eminescu

DIN ILIADA




Cîntă-ne, zînă, a lui Ahil Peleidul mînie,
Carea cumplită făcu aheilor jale nespusă,
Suflete mii viteze de fii de eroi din Aii
Au trimis, pe ei înșii de pradă la cîni lăsîndu-i
Și la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus voință
Din acea zi cînd cearta făcu dezbinare amară
Între mult divinul Achil și fiul lui Atreu,
Agamemnon, al neamului tot și al regilor rege.
Care din zei ațîță al dezbinului foc între dînși ?
Fiul Latonei și al lui Zeus, mînios pe rege,
El a trimis pierzătoare boli și moarte prin gloate,
Pentru că Atreidul mustrase pe preotul Chrise
Cînd acesta veni la Achaici mîndre corăbii
Ca să-și răscumpere fiic-aducînd prețioasele daruri
Și cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon
Încunjură toiagul de aur. Tare rugă el
Și pre achei, dar mai cu seamă pe cei doi
Frați Atreizi, ce erau căpetenii ai limbilor toate.