Poezia Înviere de Octavian Goga

ÎNVIERE


A fost o lungă, jalnic-agonie,
Cu stingere de fiecare clipă,
Mi-a fîlfîit pierzarea din aripa
Peste întinsă nopții-mpărăție.




Drumeț înfrînt de-a patimii risipă,
Vîslaș bolnav, purtat de vijelie,
M-a doborît a valului mînie,
Gonind un vis ce nu mi se-nfiripă.




Erau să vie cioclii să mă-ngroape,
Cînd stînd închis în casa mortuară,
Tu te-ai ivit la patul meu, aproape.




Atunci, cu sfînta vieții frenezie,
M-am ridicat din morți a doua oară
Și mi-am făcut din moarte-o cununie.

Poezia Înviere de Octavian Goga

ÎNVIERE


A fost o lungă, jalnic-agonie,
Cu stingere de fiecare clipă,
Mi-a fîlfîit pierzarea din aripa
Peste întinsă nopții-mpărăție.




Drumeț înfrînt de-a patimii risipă,
Vîslaș bolnav, purtat de vijelie,
M-a doborît a valului mînie,
Gonind un vis ce nu mi se-nfiripă.




Erau să vie cioclii să mă-ngroape,
Cînd stînd închis în casa mortuară,
Tu te-ai ivit la patul meu, aproape.




Atunci, cu sfînta vieții frenezie,
M-am ridicat din morți a doua oară
Și mi-am făcut din moarte-o cununie.

Poezia Vorbesc Tăcerile de Octavian Goga

VORBESC TĂCERILE



Acum cînd tunul nu mai bate
Pe culme, sus, la Mărășești,
Vorbesc tăcerile înfricoșate
În largul țării românești.




Întunecate valuri mute,
Fără de glas, fără auz,
Sunt mai grozave, mai temute,
Ca viforul de la Oituz.




Le poartă vîntul primăverii,
Și cresc, și tulburate vin,
Sporind furtunile tăcerii,
Din Dorohoi la Severin.




Pe urma lor bolnav pămîntul
Resimnte taină și fior,
Otravă n-a avut cuvîntul,
Mai tare ca otrava lor !





Căci nu sunt vorbe-ntraripate
Să-l spuie-al inimii îndemn,
Cum strigă brațele trunchiate,
Cum plîng picioarele de lemn.

Poezia Vorbesc Tăcerile de Octavian Goga

VORBESC TĂCERILE



Acum cînd tunul nu mai bate
Pe culme, sus, la Mărășești,
Vorbesc tăcerile înfricoșate
În largul țării românești.




Întunecate valuri mute,
Fără de glas, fără auz,
Sunt mai grozave, mai temute,
Ca viforul de la Oituz.




Le poartă vîntul primăverii,
Și cresc, și tulburate vin,
Sporind furtunile tăcerii,
Din Dorohoi la Severin.




Pe urma lor bolnav pămîntul
Resimnte taină și fior,
Otravă n-a avut cuvîntul,
Mai tare ca otrava lor !





Căci nu sunt vorbe-ntraripate
Să-l spuie-al inimii îndemn,
Cum strigă brațele trunchiate,
Cum plîng picioarele de lemn.