Poezia Pia de Tudor Arghezi

PIA


Ce poți avea, sufletul meu,
Cînd soarele ne pune-n ramuri iară.
Ori un inel de foc, ori o brățară,
Cu mîna caldă a lui Dumnezeu ?




Și cînd făptura ne primește-ntreagă,
Ca un altar ce-n haos s-a deschis,
Și dinainte floarea ni se pleacă,
Să-i sărutăm petalele de vis ?




 Ești întristat de-acest adînc tablou,
Unde la fiecare clipă am simțit
Că ne atinge pensula din nou,
A umbrei mari ce-n el ne-a zugrăvit ?





Dar dorurile toate adunate,
Pe unda-n fund a cerului străjar,
Pe care noaptea trec întunecate,
Luntrile, lin cu prora de cleștar ?





Copacu-ntreg trăsare și se-ndoaie
Cu toate rădăcinile deodată
O picătură slobodă, de ploaie,
Pe-o frunză a căzut, înveninată.

Poezia Pia de Tudor Arghezi

PIA


Ce poți avea, sufletul meu,
Cînd soarele ne pune-n ramuri iară.
Ori un inel de foc, ori o brățară,
Cu mîna caldă a lui Dumnezeu ?




Și cînd făptura ne primește-ntreagă,
Ca un altar ce-n haos s-a deschis,
Și dinainte floarea ni se pleacă,
Să-i sărutăm petalele de vis ?




 Ești întristat de-acest adînc tablou,
Unde la fiecare clipă am simțit
Că ne atinge pensula din nou,
A umbrei mari ce-n el ne-a zugrăvit ?





Dar dorurile toate adunate,
Pe unda-n fund a cerului străjar,
Pe care noaptea trec întunecate,
Luntrile, lin cu prora de cleștar ?





Copacu-ntreg trăsare și se-ndoaie
Cu toate rădăcinile deodată
O picătură slobodă, de ploaie,
Pe-o frunză a căzut, înveninată.

Poezia Fiara Mării de Tudor Arghezi

FIARA MĂRII



Te iată iarăș singur, în luntre cît o scoică,
Luptînd în fundul zării cu norii mari din cer
Și legănat de mare, de fiară, ca de-o doică,
Și năbușit în cîntec de țîțele-i de fier.





Talazele-adunate cu bezne, șerpi și rîme,
Și-n gloate ghemuite, fanaticii limbrici
Te urmăresc : izbînda și lupta să-ți dărîme,
Findcă putuși furtuna cu fruntea să despici.





Deasupra muncii tale încet biruitoare
Veghează-n toată lumea un singur strop de stea.
Ca un păianjen care a pogorît din soare
Ca-n trecerea vîltori zălog și scut să stea.





Te iată prins de vînturi. Stihia nu te cruță.
Ca-n vremea cînd, lipsindu-i și luntre și lopeți,
Omul era bolnava și palida maimuță,
Înfricoșată-n fața cereștilor păreți.





Departe ești, departe, ca fluturii ce-și lasă
În ramuri crisalida, din piersicul natal,
Departe foarte, frate, de sineți și de casă,
Gonind întreg oceanul, străin, din val în val.

Unde se duce singur, urzit în marea deasă ?

Poezia Fiara Mării de Tudor Arghezi

FIARA MĂRII



Te iată iarăș singur, în luntre cît o scoică,
Luptînd în fundul zării cu norii mari din cer
Și legănat de mare, de fiară, ca de-o doică,
Și năbușit în cîntec de țîțele-i de fier.





Talazele-adunate cu bezne, șerpi și rîme,
Și-n gloate ghemuite, fanaticii limbrici
Te urmăresc : izbînda și lupta să-ți dărîme,
Findcă putuși furtuna cu fruntea să despici.





Deasupra muncii tale încet biruitoare
Veghează-n toată lumea un singur strop de stea.
Ca un păianjen care a pogorît din soare
Ca-n trecerea vîltori zălog și scut să stea.





Te iată prins de vînturi. Stihia nu te cruță.
Ca-n vremea cînd, lipsindu-i și luntre și lopeți,
Omul era bolnava și palida maimuță,
Înfricoșată-n fața cereștilor păreți.





Departe ești, departe, ca fluturii ce-și lasă
În ramuri crisalida, din piersicul natal,
Departe foarte, frate, de sineți și de casă,
Gonind întreg oceanul, străin, din val în val.

Unde se duce singur, urzit în marea deasă ?