Poezia Doliu de Tudor Arghezi

DOLIU


Mai mult, nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca niște nori.
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.




De-acum străină mîna ta
Îți va ședea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Și ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe
Decît un nufăr de o stea.




Orbit-a viața și, cu ea,
Și cîntecul și luna,
Și unda-n care strălucea
S-a stins pe todeauna.



Tu pe vecie n-ei mai fi,
Și-ai fost, mă-ntreb, vreodată ?
Pustiul mă învălui,
Cînd subt un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată !




Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutînd un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Și nu mai sînt acum.

Poezia Doliu de Tudor Arghezi

DOLIU


Mai mult, nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca niște nori.
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.




De-acum străină mîna ta
Îți va ședea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Și ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe
Decît un nufăr de o stea.




Orbit-a viața și, cu ea,
Și cîntecul și luna,
Și unda-n care strălucea
S-a stins pe todeauna.



Tu pe vecie n-ei mai fi,
Și-ai fost, mă-ntreb, vreodată ?
Pustiul mă învălui,
Cînd subt un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată !




Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutînd un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Și nu mai sînt acum.

Poezia Nehotărîre de Tudor Arghezi

NEHOTĂRÎRE



Îmi voi ucide timpul și visurile, deci.
Cîrpi-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.
Drept mulțumire ști-voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.




Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur ?
Înveșmîntat domnește, să trec cu giulgiul rupt ;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Și tatuat cu fulger, să nu-nving ? să nu lupt ?





Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchiși. Hlamida
Să-mi scoată drum nerozii, rînjiți, din cîrciumi beți.
Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,
Să rabd și eu în mine, povară, două vieți ?




Un om, trudit și-acela, imi va deschide mîine
Mormîntul pomenirii cu mîna-i precurată,
Ca să mă frîngă-n soare, schimbat prin moarte-n pîine,
Și fraților din urmă, șoptind să mă împartă.




Dar ziua care trece și mă rănește-n trecăt,
Îmi umilește cîrja și-mi încovoaie crinii,
Și inima urmează s-atîrne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porțile luminii.




De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să n-aud
În ce stă rostul zilei și prețul de-a ți-o trece ?
Deschide-mi-te, suflet, prin șapte ochi de flaut
Și cîntecul și viața și moartea să le-nnece.

Poezia Nehotărîre de Tudor Arghezi

NEHOTĂRÎRE



Îmi voi ucide timpul și visurile, deci.
Cîrpi-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.
Drept mulțumire ști-voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.




Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur ?
Înveșmîntat domnește, să trec cu giulgiul rupt ;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Și tatuat cu fulger, să nu-nving ? să nu lupt ?





Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchiși. Hlamida
Să-mi scoată drum nerozii, rînjiți, din cîrciumi beți.
Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,
Să rabd și eu în mine, povară, două vieți ?




Un om, trudit și-acela, imi va deschide mîine
Mormîntul pomenirii cu mîna-i precurată,
Ca să mă frîngă-n soare, schimbat prin moarte-n pîine,
Și fraților din urmă, șoptind să mă împartă.




Dar ziua care trece și mă rănește-n trecăt,
Îmi umilește cîrja și-mi încovoaie crinii,
Și inima urmează s-atîrne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porțile luminii.




De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să n-aud
În ce stă rostul zilei și prețul de-a ți-o trece ?
Deschide-mi-te, suflet, prin șapte ochi de flaut
Și cîntecul și viața și moartea să le-nnece.