Poezia Arheologie de Tudor Arghezi

ARHEOLOGIE




Sufletul meu își mai aduce-aminte,
Ți-acum și nencetat, de ce-a trecut,
De un trecut ce mi-e necunoscut,
Dar ale cărui sfinte oseminte




S-au așezat în mine făr' să știu,
Cum nici pămîntul știe peale lui,
În care dorm statui lîngă statui
Și-i zăvorît sicriu lîngă sicriu.





Un murmur nentrerupt, de epitefe,
Cari mai străine, care mai sonore.
Prin aer, timpu-i despărțit de ore,
Ca de mireasma lor niște garoafe.




Tăcerea vocile și le-a pierdut,
Care-o făceau pe vremuri să răsune.
Aud țărîna doar a vocilor străbune,
Cum se desface, cum s-a desfăcut.





Și, cîteodată, totul se deșteaptă,
Ca-ntr-o furtună mare ca Tăria
Și-arată veacurile temelia.
Eu priveghez pe ultima lor treaptă.

Poezia Doliu de Tudor Arghezi

DOLIU


Mai mult, nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca niște nori.
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.




De-acum străină mîna ta
Îți va ședea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Și ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe
Decît un nufăr de o stea.




Orbit-a viața și, cu ea,
Și cîntecul și luna,
Și unda-n care strălucea
S-a stins pe todeauna.



Tu pe vecie n-ei mai fi,
Și-ai fost, mă-ntreb, vreodată ?
Pustiul mă învălui,
Cînd subt un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată !




Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutînd un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Și nu mai sînt acum.

Poezia Nehotărîre de Tudor Arghezi

NEHOTĂRÎRE



Îmi voi ucide timpul și visurile, deci.
Cîrpi-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.
Drept mulțumire ști-voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.




Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur ?
Înveșmîntat domnește, să trec cu giulgiul rupt ;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Și tatuat cu fulger, să nu-nving ? să nu lupt ?





Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchiși. Hlamida
Să-mi scoată drum nerozii, rînjiți, din cîrciumi beți.
Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,
Să rabd și eu în mine, povară, două vieți ?




Un om, trudit și-acela, imi va deschide mîine
Mormîntul pomenirii cu mîna-i precurată,
Ca să mă frîngă-n soare, schimbat prin moarte-n pîine,
Și fraților din urmă, șoptind să mă împartă.




Dar ziua care trece și mă rănește-n trecăt,
Îmi umilește cîrja și-mi încovoaie crinii,
Și inima urmează s-atîrne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porțile luminii.




De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să n-aud
În ce stă rostul zilei și prețul de-a ți-o trece ?
Deschide-mi-te, suflet, prin șapte ochi de flaut
Și cîntecul și viața și moartea să le-nnece.

Poezia Poate Că Este Ceasul de Tudor Arghezi

POATE CĂ ESTE CEASUL


Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară
Din arbori toată frunza ce-a fost și strălucit,
Să ne privim trecutul în față, liniștit,
Cînd urma lui de umbră începe să ne doară.





Și, fără umilință și fără de mîndrie,
Să ne-amintim în noapte, de noi, din fir în fir,
Și să privim zigzagul, pe stînci, de tibișir,
În care-și puse pase pasul fragila mărturie.





O zi mărunți, o noapte aprinși cu foc de aștri,
Cînd răstigniți, cînd slobozi și mari și-adesea mici,
Păstori de crizanteme, profeți pentru furnici,
Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaștri.





Și de ni-s rupți genunchii de căile spinoase,
De ce pentru-ntristare să fie tot ce-a fost ?
Nu-i toamnă ? Să ne facem din noi un adăpost
Și s-adunăm deșertul, cald, pe lîngă case.





Să luăm cenușa stinsă pe vechile altare,
Să-i dăm din nou văpaia și-un fum mai roditor.
S-o-mprăștiem, sămînță, pe șesul viitor,
Nădăjduind culesul tîrziu, cu întristare.