Poezia Povestea Codrului Mihai Eminescu

 POVESTEA  CODRULUI



Împăratul slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Tate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.


                                                           
Lună,Soare şi Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.


                                                           
Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.


                                                           
Peste flori, ce cresc în umbră,
Lîngă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici...


                                                           
Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubire
Să ne pară jucării.


                     
Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decît orişice păpuşă
Să te facă mai presus;


                                                           
Amîndoi vom merge-n lume
Rătăciţi şi singurei,
Ne-om culca lîngă izvorul
Ce răsare sub un tei ;


                                                          
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stînele de oi.


                                                          
Mai aproape, mai aproape
Noi ne-am strînge piept la piept...
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i înţelept !


                                                          
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curţii mîndre neamuri :


                                                         
Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte -


      
Şi pe teiul nostru-ntreabă :
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dîndu-şi ramurile-n laturi :


                                                         
- O, priviţi-i cum visează
Visul codrului de fagi !
Amîndoi ca-ntr-o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi !


                                                            

Poezia Floriile de Vasile Alecsandri

FLORIILE


Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii !
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.




Primăvara-ncîntătoare
Scoate iarba pe cîmpii.
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.




Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocîrlii.
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Floriile.




Lume-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocîrlii.
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.




Păcat, zău, de cine moare
Și ferice de cei vii !
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.



Copiliță, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Cînd Floriile-s cu soare
Și soarele cu Floriile ?




Să culegem la răcoare
Viorele albăstrii ?
Hai ! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.




Eu ți-oi da de orice floare
Mii de sărutări și mii.
Hai ! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.




Iar tu, dulce zîmbitoare,
T-ei face că te mănii...
Hai ! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.

Poezia Tunetul de Vasile Alecsandri

TUNETUL


Pe lanul lung și verde, cu grîul răsărit,
O umbră călătoare se-ntinde-ncet și trece,
Precum un rîu de munte cînd gheața s-a topit
Se varsă peste maluri, cîmpiile să-nece.



E umbra unor nouri albii, ușori, mănunți
Ce lunecă sub soare, clădind un lanț de munți ;
Ei vin în mezul zilei c-un surd și tainic sunet
Și, ca semnal de viață, aprind în cer un tunet.




Văzduhul bubuiește !... pămîntul desmorțit
Cu mii și mii de glasuri semnalului răspunde,
Și de asprimea iernei simțindu-se ferit,
De-o nouă-ntinerire ferice se pătrunde.




La răsărit urare ! urare la apus !
Un cîrd de vulturi ageri, rotindu-se pe sus,
Se-nalță ca s-asculte mult vesela fanfară
Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară.

Poezia Noaptea de Vasile Alecsandri

NOAPTEA



Noapte-i dulce-n primăvară, liniștită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gîndire mîngăioasă.
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturînd din a lui poale lungi și răpizi meteori.




Pe un deal în depărtare un foc tainic strălucește
Ca un ochi roș de balaur care-adoarme și clipește.
Sînt păstori în șăzătoare sau vro ceată de voinici ?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici ?




Cătră munți pin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Cînd din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Și la lupte sîngeroase pe romîni îi deșteptau.




Acum însă viața-i lină ; țara doarme-n nepăsare,
Cînd și cînd, un cîne latră la o umbră ce-i apare,
Și-ntr-o baltă mii de broaște în lung hor orăcăiesc,
Holbînd ochii cu țintire la luceafărul ceresc !