Poezia Agate Negre de Tudor Arghezi

AGATE NEGRE


Cum e-n mijlocul tăcerii,
Adîncită-n văgăuna
Nopții palide, ca luna
Licărind în bruma serii ;




Și cum sufletul se pierde
Într-un lin păiejeniș
Ce se leagănă pieziș
Să-l mîngîie și dezmierde ;




Cum din foile citite
Fluturi albi, cu ochi de aur,
Pe buchete de țintaur
Mișcă aripi prăfuite ;




Cu susure de mătasă
Înnecată de dantele -
Pe la geamurile mele
Trece vîntul ca o plasă
Constelată cu mărgele.




Turburat în amintire,
S-a întors parfum de vis,
De la sînu-abia deschis,
Peste care-un braț subțire
Adormea ca un iris.

Poezia Portret Dedicat Princesei Natalia Ghica de Vasile Alecsandri

PORTRET DEDICAT PRINCESEI NATALIA GHICA



Plăcuță, simțitoare, în toate grațioasă,
Ești dulce ca seninul de zi primăvaroasă,
Și ochiul ce oglindă cu drag ființa ta
Nimic în astă lume nu-l poate întrista.




Tot sufletul ferice s-apropie de tine
Ca de-o sperare vie, ca de un ceresc bine,
Și nu vrea să mai zboare, simțind că a găsit
În sufletul tău gingaș un frățior iubit.




Ai farmecul puternic ce-aprinde-n omenire
Avîntul de mari fapte, dorinți de nemurire.
Tu poți să dai c-un zîmbet, c-un singur sărutat
O patrie iubită la tristul exilat.




Oricine te zărește e mulțămit de viață,
Că-ți rîde veselia ș-amorul dulce-n față.
Ești cea mai drăgălașă minune cu ochi vii,
Ești cea mai adorată... și numai tu n-o știi !

Poezia Portret Dedicat Doamnei X... Y... Z... de Vasile Alecsandri

PORTRET DEDICAT DOAMNI X... Y... Z...



Superbă, maiestoasă, te simți că ești regină,
Căci fruntea-ți se înalță cînd lumea se înclină.
Și imnul omenirei, un imn de ardoare,
Ajunge pîn' la tine în slabă suspinare.




Ai ochi ca doi luceferi din aspra meazănoapte,
Ce-ngheață de departe a inimilor șoapte.
Privirea ta măreață de-abia se rătăcește
Pe turma-ngenuncheată ce-n taină te slăvește.




Chiar soarele fierbinte, de-ar vrea cu fericire
Să-și schimbe nemurirea pe-o viață de iubire,
Ar stinge-a sale raze pe inima-ți de gheață,
Și lumea tristă-ar zace sub o eternă ceață.




Nici o mîndrie mare nu-ntrece-a ta mîndrire !
Nici spada nu întrece cumplita-ți nesimțire !
Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece...
Ca luna-n mezul iernei frumoasă ești și... rece !

Poezia Fîntîna de Vasile Alecsandri

FÎNTÎNA


Pe cărarea înflorită care duce la fîntînă,
În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română ;
Ea la brîu-i poartă furcă și la sîn un pruncușor,
Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor.




Nevăstuică trece iute, torcînd lînă din fuioare
Și sucind fusul vîrtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mpregiuriu-i zbor voioase și cîntînd,
Ea zîmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutînd.




Iată,-ajunge la fîntînă, ș-acolo se întîlnește
C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină.




Româncuța mulțămește, suflă-ncet peste cofiță
Și cu apa nencepută udă rumena-i guriță ;
Iar drumețul după dînsa bea, fugarul își adapă
Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.