Poezia Flori de Nufăr de Vasile Alecsandri

FLORI DE NUFĂR


Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie
Răsună-n dimineață o tainică-armonie.
Sînt zîne ce se scaldă în fragedele ziori ?
Nu-s zîne, dar copile, a zînelor surori.




Verginile în apă intrat-au cu sfială,
Și-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală,
Șoptind, privind în undă albastru cer senin,
Umplînd cu flori de nufăr cămeșa de la sîn.




O rază aurie prin stuhul des pătrunde
Și gingaș luminează în cuibul ce le-ascunde
Comori de tinerețe, comori de fericiri,
Încîntătoare forme de albe năluciri.





Priviți ! cetatea verde se mișcă, se deschide.
O mîndră copiliță apare, iese, rîde
Și lunecă... Deodată, rotunzi și albiori,
Apar la foc de soare doi nufări plutitori.

Poezia Flori de Nufăr de Vasile Alecsandri

FLORI DE NUFĂR


Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie
Răsună-n dimineață o tainică-armonie.
Sînt zîne ce se scaldă în fragedele ziori ?
Nu-s zîne, dar copile, a zînelor surori.




Verginile în apă intrat-au cu sfială,
Și-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală,
Șoptind, privind în undă albastru cer senin,
Umplînd cu flori de nufăr cămeșa de la sîn.




O rază aurie prin stuhul des pătrunde
Și gingaș luminează în cuibul ce le-ascunde
Comori de tinerețe, comori de fericiri,
Încîntătoare forme de albe năluciri.





Priviți ! cetatea verde se mișcă, se deschide.
O mîndră copiliță apare, iese, rîde
Și lunecă... Deodată, rotunzi și albiori,
Apar la foc de soare doi nufări plutitori.

Poezia Povestea Codrului Mihai Eminescu

 POVESTEA  CODRULUI



Împăratul slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Tate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.


                                                           
Lună,Soare şi Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.


                                                           
Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.


                                                           
Peste flori, ce cresc în umbră,
Lîngă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici...


                                                           
Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubire
Să ne pară jucării.


                     
Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decît orişice păpuşă
Să te facă mai presus;


                                                           
Amîndoi vom merge-n lume
Rătăciţi şi singurei,
Ne-om culca lîngă izvorul
Ce răsare sub un tei ;


                                                          
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stînele de oi.


                                                          
Mai aproape, mai aproape
Noi ne-am strînge piept la piept...
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i înţelept !


                                                          
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curţii mîndre neamuri :


                                                         
Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte -


      
Şi pe teiul nostru-ntreabă :
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dîndu-şi ramurile-n laturi :


                                                         
- O, priviţi-i cum visează
Visul codrului de fagi !
Amîndoi ca-ntr-o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi !


                                                            

Poezia Povestea Codrului Mihai Eminescu

 POVESTEA  CODRULUI



Împăratul slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Tate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.


                                                           
Lună,Soare şi Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.


                                                           
Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.


                                                           
Peste flori, ce cresc în umbră,
Lîngă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici...


                                                           
Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubire
Să ne pară jucării.


                     
Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decît orişice păpuşă
Să te facă mai presus;


                                                           
Amîndoi vom merge-n lume
Rătăciţi şi singurei,
Ne-om culca lîngă izvorul
Ce răsare sub un tei ;


                                                          
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stînele de oi.


                                                          
Mai aproape, mai aproape
Noi ne-am strînge piept la piept...
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i înţelept !


                                                          
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curţii mîndre neamuri :


                                                         
Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte -


      
Şi pe teiul nostru-ntreabă :
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dîndu-şi ramurile-n laturi :


                                                         
- O, priviţi-i cum visează
Visul codrului de fagi !
Amîndoi ca-ntr-o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi !