Poezia Portret Dedicat Doamnei X... Y... Z... de Vasile Alecsandri

PORTRET DEDICAT DOAMNI X... Y... Z...



Superbă, maiestoasă, te simți că ești regină,
Căci fruntea-ți se înalță cînd lumea se înclină.
Și imnul omenirei, un imn de ardoare,
Ajunge pîn' la tine în slabă suspinare.




Ai ochi ca doi luceferi din aspra meazănoapte,
Ce-ngheață de departe a inimilor șoapte.
Privirea ta măreață de-abia se rătăcește
Pe turma-ngenuncheată ce-n taină te slăvește.




Chiar soarele fierbinte, de-ar vrea cu fericire
Să-și schimbe nemurirea pe-o viață de iubire,
Ar stinge-a sale raze pe inima-ți de gheață,
Și lumea tristă-ar zace sub o eternă ceață.




Nici o mîndrie mare nu-ntrece-a ta mîndrire !
Nici spada nu întrece cumplita-ți nesimțire !
Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece...
Ca luna-n mezul iernei frumoasă ești și... rece !

Poezia Portret Dedicat Doamnei X... Y... Z... de Vasile Alecsandri

PORTRET DEDICAT DOAMNI X... Y... Z...



Superbă, maiestoasă, te simți că ești regină,
Căci fruntea-ți se înalță cînd lumea se înclină.
Și imnul omenirei, un imn de ardoare,
Ajunge pîn' la tine în slabă suspinare.




Ai ochi ca doi luceferi din aspra meazănoapte,
Ce-ngheață de departe a inimilor șoapte.
Privirea ta măreață de-abia se rătăcește
Pe turma-ngenuncheată ce-n taină te slăvește.




Chiar soarele fierbinte, de-ar vrea cu fericire
Să-și schimbe nemurirea pe-o viață de iubire,
Ar stinge-a sale raze pe inima-ți de gheață,
Și lumea tristă-ar zace sub o eternă ceață.




Nici o mîndrie mare nu-ntrece-a ta mîndrire !
Nici spada nu întrece cumplita-ți nesimțire !
Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece...
Ca luna-n mezul iernei frumoasă ești și... rece !

Poezia Fîntîna de Vasile Alecsandri

FÎNTÎNA


Pe cărarea înflorită care duce la fîntînă,
În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română ;
Ea la brîu-i poartă furcă și la sîn un pruncușor,
Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor.




Nevăstuică trece iute, torcînd lînă din fuioare
Și sucind fusul vîrtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mpregiuriu-i zbor voioase și cîntînd,
Ea zîmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutînd.




Iată,-ajunge la fîntînă, ș-acolo se întîlnește
C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină.




Româncuța mulțămește, suflă-ncet peste cofiță
Și cu apa nencepută udă rumena-i guriță ;
Iar drumețul după dînsa bea, fugarul își adapă
Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.

Poezia Fîntîna de Vasile Alecsandri

FÎNTÎNA


Pe cărarea înflorită care duce la fîntînă,
În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română ;
Ea la brîu-i poartă furcă și la sîn un pruncușor,
Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor.




Nevăstuică trece iute, torcînd lînă din fuioare
Și sucind fusul vîrtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mpregiuriu-i zbor voioase și cîntînd,
Ea zîmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutînd.




Iată,-ajunge la fîntînă, ș-acolo se întîlnește
C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină.




Româncuța mulțămește, suflă-ncet peste cofiță
Și cu apa nencepută udă rumena-i guriță ;
Iar drumețul după dînsa bea, fugarul își adapă
Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.