Poezia Omul Singuratic de Vasile Alecsandri

              OMUL SINGURATIC


Călărețul tînăr, singur pe-astă lume,
Își îndeamnă calul inundat de spume.
Ei de mult pe cale pasă rătăcind !
Calul suflă, omul cîntă haulind :


„Trec prin luncă, lunca-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Vestea-mi spuse c-ai găsit
Sorioară de iubit.
Unde-ți este sorioara
Ca să-i farmec inimioara
Cu parfumuri și cîntări,
Cu-ale umbrei desfătări ?”


Călărețu-n sînul luncei umbritoare
Simte-o mîngăiere dulce-alinătoare,
Dar curînd el trece cîmpul de mohor.
Calul geme, omul cîntă plin de dor :


„Trec pe cîmp, cîmpia-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Pentru scumpul tău odor
Am întins verde covor,
Ș-am pus floare lîngă floare
Pentru albele-i picioare,
Ș-am pus rouă dulce-n flori
Pentru blînzii-i ochișori.”


Călărețu-n zare trist se adîncește
Și pustiul lumei împregiuru-i crește.
Paseri cobitoare trec sub cer zburînd,
Calul cade, omul cîntă suspinînd :


„Astfel lumea-ntreagă-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Viața fuge ! nu jălești
Singurel să pătimești ?
Două aripi sorisoare
Se înalță pîn` la raiu-ncîntător !


Călărețul jalnic e perdut în noapte
Pintre reci morminte cu fioroase șoapte.
O fantasmă albă trece lunecînd,
Calul moare ! omul aude zicînd :


„Nemernic este omul ce n-a-ntîlnit pe cale
O gingașă păreche în cursul vieții sale !
Pe inima lui seacă, ruină părăsită,
Paingănul urzește o pînză încîlcită
Prin care nu răzbate nici o simțire bună...
Ca racla ce-i deșartă, lăuntrul ei răsună !”
Călărețul plînge, se înfiorează,
Glasul cel din umbră, lînced, trist, urmează :


„În groapa ce-l ascunde e mort de două ori
Acel ce-i dat uitărei de-ai lumei trecători !
În viață a fost singur și singur după viață,
Perdut pe vecinicie în umbra ce-l înghețată.
Ah ! el va fi, cînd morții ieși-vor din mormînt.
Străin pe ceea lume, străin ca pe pămînt !”


Tristul singuratic moare-n jale-amară.
Lîngă el suspină buhna solitară.
Iar fantasma albă pere șovăind
Prin albastre flacări care zbor lucind.

Poezia Omul Singuratic de Vasile Alecsandri

              OMUL SINGURATIC


Călărețul tînăr, singur pe-astă lume,
Își îndeamnă calul inundat de spume.
Ei de mult pe cale pasă rătăcind !
Calul suflă, omul cîntă haulind :


„Trec prin luncă, lunca-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Vestea-mi spuse c-ai găsit
Sorioară de iubit.
Unde-ți este sorioara
Ca să-i farmec inimioara
Cu parfumuri și cîntări,
Cu-ale umbrei desfătări ?”


Călărețu-n sînul luncei umbritoare
Simte-o mîngăiere dulce-alinătoare,
Dar curînd el trece cîmpul de mohor.
Calul geme, omul cîntă plin de dor :


„Trec pe cîmp, cîmpia-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Pentru scumpul tău odor
Am întins verde covor,
Ș-am pus floare lîngă floare
Pentru albele-i picioare,
Ș-am pus rouă dulce-n flori
Pentru blînzii-i ochișori.”


Călărețu-n zare trist se adîncește
Și pustiul lumei împregiuru-i crește.
Paseri cobitoare trec sub cer zburînd,
Calul cade, omul cîntă suspinînd :


„Astfel lumea-ntreagă-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Viața fuge ! nu jălești
Singurel să pătimești ?
Două aripi sorisoare
Se înalță pîn` la raiu-ncîntător !


Călărețul jalnic e perdut în noapte
Pintre reci morminte cu fioroase șoapte.
O fantasmă albă trece lunecînd,
Calul moare ! omul aude zicînd :


„Nemernic este omul ce n-a-ntîlnit pe cale
O gingașă păreche în cursul vieții sale !
Pe inima lui seacă, ruină părăsită,
Paingănul urzește o pînză încîlcită
Prin care nu răzbate nici o simțire bună...
Ca racla ce-i deșartă, lăuntrul ei răsună !”
Călărețul plînge, se înfiorează,
Glasul cel din umbră, lînced, trist, urmează :


„În groapa ce-l ascunde e mort de două ori
Acel ce-i dat uitărei de-ai lumei trecători !
În viață a fost singur și singur după viață,
Perdut pe vecinicie în umbra ce-l înghețată.
Ah ! el va fi, cînd morții ieși-vor din mormînt.
Străin pe ceea lume, străin ca pe pămînt !”


Tristul singuratic moare-n jale-amară.
Lîngă el suspină buhna solitară.
Iar fantasma albă pere șovăind
Prin albastre flacări care zbor lucind.

Poezia Două Suflete de Vasile Alecsandri

 


       DOUĂ SUFLETE


Duă suflete amice de copile pămîntene
Se-ntîlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zîmbind,
Și-mpreună își ieu zborul, prin senin călătorind.


„Tu ești, dulce surioară ? zice una cu mirare,
Tu, regina frumuseții, tu, altar de închinare !
Pe pămînt, de-abia în floare, cum se face de-ai murit ?”
Ceealaltă, vărsînd lacrimi, îi răspunde : „Am iubit !”


„Ai iubit !... ai trecut raiul !... ai simțit în primavară
Acea flacără cerească, dulce mult și mult amară !
Ai iubit !... și tu din viață ai putut, ai vrut să zbori !...
Unde, unde-ți sînt rămase virginalele comori?”


„Am lasat glasul meu dulce unei dulci privighitoare ;
Ochii, murelor din codri ; părul, falnicului soare :
Sînul, unui crin văratic ;  gura, unui trandafir,
Și pămîntului în jale, al meu vecinic suvenir !”

Poezia Două Suflete de Vasile Alecsandri

 


       DOUĂ SUFLETE


Duă suflete amice de copile pămîntene
Se-ntîlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zîmbind,
Și-mpreună își ieu zborul, prin senin călătorind.


„Tu ești, dulce surioară ? zice una cu mirare,
Tu, regina frumuseții, tu, altar de închinare !
Pe pămînt, de-abia în floare, cum se face de-ai murit ?”
Ceealaltă, vărsînd lacrimi, îi răspunde : „Am iubit !”


„Ai iubit !... ai trecut raiul !... ai simțit în primavară
Acea flacără cerească, dulce mult și mult amară !
Ai iubit !... și tu din viață ai putut, ai vrut să zbori !...
Unde, unde-ți sînt rămase virginalele comori?”


„Am lasat glasul meu dulce unei dulci privighitoare ;
Ochii, murelor din codri ; părul, falnicului soare :
Sînul, unui crin văratic ;  gura, unui trandafir,
Și pămîntului în jale, al meu vecinic suvenir !”