Fabula Rândunica Și Privighetoarea de La Fontaine

RÂNDUNICA ȘI PRIVIGHETOAREA


Lăsând orașul și luându-și zarea,
de limpezimea largurilor beată,
oRândunică a pornit, săgeată,
spre o pădure-n care cântă Priveghetoarea.
-,,Ei, surioară dragă, ce mai faci ?
Cu sihăstria cum te mai împaci?
Eu nu știamde tine, drept să-ți spun,
din vremile buclucului străbun.
Ia spune-mi, draga mea, ce ai de gând?
Nu părăsești pustia mai curând?”
-„Meleagurile voastre sunt, poate, cu renume;
dar tihnă ca a noastră nu mai găsești în lume!”
-,,Cum, cântecele tale, frumoasele, blajinele,
le-or asculta de-o pururea jivinele
și, când și când, vrun țărănoi sau doi?
Ascultă-mă, iubit-o, și pe mine:
hai de-ți arată harul printre noi!
Nu-ți amintești, oare, pădurea tot mereu
de silnicia crudului Tereu?”
-„Firește. Dar pădurea e pădure
și vraja ei mai poate să mă fure.
Și însăși amintirea acelei silnicii
mă face să rămân în sihăstrii.
Căci oamenii prin chipuri și cuvinte,
și mai cumplit, satrapul mi l-ar aduce-aminte...”

Fabula Rândunica Și Privighetoarea de La Fontaine

RÂNDUNICA ȘI PRIVIGHETOAREA


Lăsând orașul și luându-și zarea,
de limpezimea largurilor beată,
oRândunică a pornit, săgeată,
spre o pădure-n care cântă Priveghetoarea.
-,,Ei, surioară dragă, ce mai faci ?
Cu sihăstria cum te mai împaci?
Eu nu știamde tine, drept să-ți spun,
din vremile buclucului străbun.
Ia spune-mi, draga mea, ce ai de gând?
Nu părăsești pustia mai curând?”
-„Meleagurile voastre sunt, poate, cu renume;
dar tihnă ca a noastră nu mai găsești în lume!”
-,,Cum, cântecele tale, frumoasele, blajinele,
le-or asculta de-o pururea jivinele
și, când și când, vrun țărănoi sau doi?
Ascultă-mă, iubit-o, și pe mine:
hai de-ți arată harul printre noi!
Nu-ți amintești, oare, pădurea tot mereu
de silnicia crudului Tereu?”
-„Firește. Dar pădurea e pădure
și vraja ei mai poate să mă fure.
Și însăși amintirea acelei silnicii
mă face să rămân în sihăstrii.
Căci oamenii prin chipuri și cuvinte,
și mai cumplit, satrapul mi l-ar aduce-aminte...”

Poezia Palatul Rotschildzilor de Eugen Jebeleanu

PALATUL ROTSCHILDZILOR




Trăsură Hodoroagă, rea, galeră
Pe roți, ce să vorbești nu mi te lasă.
La Viena, la Paris, prin ceața deasă,
Iarna, oricînd, se arăta, sclipind,
Clădirea Rotschildzilor, grea, severă.




Birjarul mă ducea pe-aceleași locuri,
Mereu, parc-ar fi fost chiar Soarta mea.
Și, clătinîndu-mă în birja rea,
Vedeam : covoare și tablouri scumpe,
Și măreții și străluciri de focuri.





Om fericit birjarul : bate-un cal.
Dar strada e un ocean turbat,
De sute de galere despicat.
Ăst dumnezeu care ne biciuiește
Cît e de crunt și cît de neegal !





Birjarul se-nturna încet, rîzînd,
Și ca un călăuz, vorbea mereu :
,,E-al Rotschildzilor ăst palat''. Iar eu
Îmi înfundam tăcut în perna rece
Înfuriata-mi față, dogorînd.





Simțeam galera-mi lunecînd, amar,
Pe-al lacrimilor omenești ocean,
Pe-al bucuriilor ucise-adînc noian.
Doar vreun castel înalt cu turnuri-stînci,
Ni se-arată sclipind, trufaș, arar.




Veșnică seară, veșnică galeră...
Sus doar, în cîte-un turn, mereu se-aprind
Mii bucurii cu flăcări strălucind...
Și, pe deasupra tuturor, sclipește
Clădirea Rotschildzilor, grea, severă.

Poezia Palatul Rotschildzilor de Eugen Jebeleanu

PALATUL ROTSCHILDZILOR




Trăsură Hodoroagă, rea, galeră
Pe roți, ce să vorbești nu mi te lasă.
La Viena, la Paris, prin ceața deasă,
Iarna, oricînd, se arăta, sclipind,
Clădirea Rotschildzilor, grea, severă.




Birjarul mă ducea pe-aceleași locuri,
Mereu, parc-ar fi fost chiar Soarta mea.
Și, clătinîndu-mă în birja rea,
Vedeam : covoare și tablouri scumpe,
Și măreții și străluciri de focuri.





Om fericit birjarul : bate-un cal.
Dar strada e un ocean turbat,
De sute de galere despicat.
Ăst dumnezeu care ne biciuiește
Cît e de crunt și cît de neegal !





Birjarul se-nturna încet, rîzînd,
Și ca un călăuz, vorbea mereu :
,,E-al Rotschildzilor ăst palat''. Iar eu
Îmi înfundam tăcut în perna rece
Înfuriata-mi față, dogorînd.





Simțeam galera-mi lunecînd, amar,
Pe-al lacrimilor omenești ocean,
Pe-al bucuriilor ucise-adînc noian.
Doar vreun castel înalt cu turnuri-stînci,
Ni se-arată sclipind, trufaș, arar.




Veșnică seară, veșnică galeră...
Sus doar, în cîte-un turn, mereu se-aprind
Mii bucurii cu flăcări strălucind...
Și, pe deasupra tuturor, sclipește
Clădirea Rotschildzilor, grea, severă.