Poezia Palatul Rotschildzilor de Eugen Jebeleanu





PALATUL ROTSCHILDZILOR




Trăsură Hodoroagă, rea, galeră
Pe roți, ce să vorbești nu mi te lasă.
La Viena, la Paris, prin ceața deasă,
Iarna, oricînd, se arăta, sclipind,
Clădirea Rotschildzilor, grea, severă.




Birjarul mă ducea pe-aceleași locuri,
Mereu, parc-ar fi fost chiar Soarta mea.
Și, clătinîndu-mă în birja rea,
Vedeam : covoare și tablouri scumpe,
Și măreții și străluciri de focuri.





Om fericit birjarul : bate-un cal.
Dar strada e un ocean turbat,
De sute de galere despicat.
Ăst dumnezeu care ne biciuiește
Cît e de crunt și cît de neegal !





Birjarul se-nturna încet, rîzînd,
Și ca un călăuz, vorbea mereu :
,,E-al Rotschildzilor ăst palat''. Iar eu
Îmi înfundam tăcut în perna rece
Înfuriata-mi față, dogorînd.





Simțeam galera-mi lunecînd, amar,
Pe-al lacrimilor omenești ocean,
Pe-al bucuriilor ucise-adînc noian.
Doar vreun castel înalt cu turnuri-stînci,
Ni se-arată sclipind, trufaș, arar.




Veșnică seară, veșnică galeră...
Sus doar, în cîte-un turn, mereu se-aprind
Mii bucurii cu flăcări strălucind...
Și, pe deasupra tuturor, sclipește
Clădirea Rotschildzilor, grea, severă.




Postare

  ANPC Termeni și Condiții