Fabula Măgarul Și Câinele de La Fontaine

MĂGARUL ȘI CÂINELE


Ajută-te cu alții la o nevoie, bade,
cum cere legea firii, de-a pururi cu temei!
Doar un Măgar (de altfel, jivină, cumsecade)
se abătu, o dată, de la porunca ei.


Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsânul,
și începuse să i se urască.
Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpânul,
porni și Urechilă, prin pajiște, să pască.
Mai rar o pajiște frumoasă,
cu iarba fragedă, gustoasă!
Avea, cu toate astea, ospățul și racilă :
nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă!
De data asta, însă, Măgarul, chibzuit,
s-a și lipsit.
Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă
să-i dea și lui un codru de pâine din desagă,
că tarte e lihnit.
Înfulecând de zor lăstare crude,
Măgarul se făcea că nu-l aude.
Dar mai târziu i-a spus,
nițel de sus :
-,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi,
că are grijă Badea să-ți dea, când s-o trezi!”
Văzând, după o vreme, un Lup prin preajma lor,
cheamă și el Dulău-n ajutor.
La rîndul său, Dulăul, un câine cam poznaș,
îi spuse :- ,,Măi, fârtate, de ce atâta zor?
Așteaptă că se scoală Stăpânul mintenaș
și, până una-alta, tu ia-o la picior.
Iar dacă te ajunge dihania cumplită,
cum știu că frica face și eroi,
izbește-o peste bot cu o copită
și ai să vezi cum fălcile i-nmoi,-
că d-aia doar ți-au pus potcoave noi!”
Dar n-are timp Măgarul să vânture hârtoapele,
pierzându-se ca glonțul în zare cu muncele,
că Lupul se repede și-l face bucățele...


Să ne-ajutăm mai bine la vreme cu aproapele!

Fabula Șoarecele Și Elefantul de La Fontaine

ȘOARECELE ȘI ELEFANTUL


A-ți trâmbița în preajma importanța,
slăvindu-te în fața orișicui,
e-o molimă ce bântuie în Franța,
chiar dacă omul mare lucru nu-i.
Arar înfumurați mai pătimași!
Și spaniolii-s uneori trufași,
dar semeția lor e mai de soi,
smintită, chiar, dar nu așa nătângă,
cum o vedem mai peste tot la noi...
Ci nevoind să par un vorbă-lungă,
voi folosi mai bine o parabolă,
așa cum cere datina în fabulă.


Văzând pe drum un Elefant gigant
ducând greoi, solemn, cu mare fală
un baldacin de gală,
un Șoricel micuț, dar arogant,
spunea c-abia se mișcă nătânga matahală
 și nu-i ca un prâsnel
cum este el!
(Uita că duce-n spate o casă de sultan:
Sultana cu un câine lățos și o pisică,
un papagal, o slugă și o maimuță mică!)
-„Cum , toată lumea asta admră un morman?
(mai spuse el, de-a dreptul mânios.)
Ce-or fi găsind, mă rog, la un colos?
Doar trupul lui, de care copiilor li-i frică!
Oi, fi, eu, mic, dar nu sunt mai prejos...”
Și mai avea și altele să zică,
de nu ieșea din cușcă o pisică
să-l lămurească-n grabă pe micul arogant
că Șoarecul nu-i, totuși Elefant.

Fabula Înmormântarea Leoaicei de La Fontaine

ÎNMORMÂNTAREA LEOAICEI


Murind soţia unui Leu,
de peste tot veneau mereu
supuşii, trişti, să-i spună fiecare
cuvintele de consolare
ce fac durerea şi mai mare.
Şi el, plângându-şi nenorocul,
le spuse locul şi sorocul
solemnităţii funerare,
să vie toţi, cu mic, cu mare,
că, din porunca lui, agia
va rândui ţeremonia.
Vă-nchipuiţi că toţi s+au strâns
şi Leul, dându-le exemplu,
vuiau pereţii peşterii de plâns
(căci Leii n-au, în codrii lor, alt templu).
Că-i în palat, în grotă, în speluncă,
ca pretutindeni, Curtea-i ca o ţară
în care toţi sunt veseli sau trişti ca la poruncă,
iar, de nu sunt, încearcă doar să pară,-
o trupă de fantoşe pe care-o joci pe sfoară!
Doar Cerbul din mulţimea lor nătângă
n-a plâns de loc. Ar fi putut să plângă
când ea-i mâncase fiul şi soţia?
Azi moartea ei îi răcorea mânia.
Ce mai încoaci, încolo, - n-a ălâns cu ei la rând
și l-a pârât o cutră că l-a văzut râzând.
Cum zice într-o pagină vestită
și Solomon, un înțelept iudeu,
mânia unui rege e cumplită,
îndeosebi când regele e Leu.
Dar Cerbul nu cetise o slovă prizărită.
-,,Cutezi să râzi, jivină prăpădită,
când vezi că-n jur o lume-ntreagă plânge?
N-aș vrea, îi spuse Leul, în ticălosul sânge
să-mi pângăresc cucernicele-mi gheare,
dar Lupilor le-oi cere răzbunare!...
Și Cerbul îi răspunse cu glasul său sfios:
-„Măria Ta, durerea acum de de prisos,
căci preaslăvita voastră jumătate
mi-a apărut în vis,
culcată printre flori înmiresmate,
și mi-a zis:
Pietene, să nu plângi în zadar,
când va porni cortlegiul funerar,
căci eu, cu mii de sfinți ca mine,
am parte-n rai de desfătări divine.
Aș vrea să-l știu pe rege disperat,
doar pentru-un timp nu prea îndelungat...”
Strigară toți : ,,Minune! S-a-nvrednicit de har!”
Și Cerbul nostru, lucru rar,
se mai alese și cu-n dar...
Și-n vremea noastră se mai văd minuni:
te procopsești la Curte, se-nțelege,
când te pripești să-l lingușești pe rege
și să-l încânți cu vise și minciuni.

Poezia Pohod Na Sybir de Vasile Alecsandri

POHOR NA SYBIR


Sub cer de plumb întunecos,
Pe cîmp plin de zăpadă
Se trăgănează-ncet pe gios
O jalnică gramadă
De oameni triști și înghețați,
Cu lanțuri ferecați.




Sărmani !... de șese luni acum
Ei merg fără-ncetare
Pe-un larg pustiu ce n-are drum,
Nici adăpost, nici zare.
Din cînd în cînd un ostenit
Mort cade, părăsit !




E lung cel șir de osîndiți !
Pe vînăta lor față
Necontenit sînt pălmuiți
De-un crivăț plin de gheață,
Și pe-al lor trup de sînge ud
Des cade biciul crud.




În urma lor și pe-mpregiur
Cazaci, baschiri sălbatici,
Cu suliți lungi, cu ochi de ciur
Alerg pe cai zburdatici,
Și-n zarea sură stă urlînd,
Urlînd lupul flămînd.





Dar unde merge-acest popor
Ce nu mai are-n lume
Nici o sperare-n viitor,
Nici patrie, nici nume ?...
Se duce, șters dintre cei vii,
Să moară prin pustii.





Palid convoi, perdut, uitat,
Colonă funerară,
Ea poartă-n frunte un stigmat...
Amorul sfînt de țară !
O ! sfînt, sublim, ceresc amor,
Cîți pentru tine mor !




Ah ! cîți martiri pentru-un cuvînt,
Un dor de libertate,
Cu zile mers-au la mormînt
Prin răzbunări turbate !
Cîți au format grozavul șir,
Pohodul la Sybir !




Acum colona s-au oprit
Sub crivățul de noapte.
Din sînu-i rece, amorțit,
Ies dureroase șoapte.
Toți se înșiră-acum în rînd,
Gemînd și tremurînd.




Un comandant, aprig călău,
I-adună ca pe-o turmă
Și-nseamnă chiar pe biciul său
Cîți au căzut în urmă ;
Apoi în vînt cu aspru glas
Dă ordin de popas.




Convoiu-ntreg, nedeslipit,
Îngenunchind se lasă
Pe cîmpul alb și troienit,
Sub negura geroasă,
Și stă gramadă la un loc,
Făr-adăpost, nici foc.




Cu peptul pe omăt lungiți,
Sărmani ! adorm îndată îndată,
Visînd de cîmpii înfloriți,
De țara departată,
Și peptul lor plin de amar
Se bate tot mai rar.




Unul prin vis vede plîngînd
O mamă-mbătrînită.
Altul se-ngînă dismierdînd
Soția lui iubită,
Și toți pe sub genele lor
Au lacrime de dor.





Ei dorm adînc ! ș-al nopței vînt
Cu șuir viscolește ;
Ei dorm adînc ; și pe pămînt
Mereu troianul crește,
Și stelele, privind la ei,
Plîng lacrimi de scîntei.





Treptat, omătul spulberat
Se-ntinde ca o mare,
Și crește, și sub el, treptat,
Convoiu-ntreg dispare,
Și-n zori tot cîmpu-i învălit
C-un giulgi nemărginit.





Au fost ! acum ei unde sînt ?...
Un cîrd de vulturi zboară
Pe sus c-un răpide avînt
Și iute se coboară,
Iar dintre brazi vine urlînd,
Urlînd lupul flămînd !...