Poezia Capricii de Magda Isanos

CAPRICII



S-apleacă primăvara pe ferești,
cu părul tot numai zulufi de soare,
așa cum stai în umbră și zîmbești,
o fi crezut că gura ta-i o floare.




Simți răsuflarea ei cu iz de ploi
și iarbă crudă scînteind sub coasă ?
Să nu te miști. Poate că intră-n casă.
Vom prinde-o, să rămînă printre noi.




Ba nu, că - cine știe - ești în stare
mai mult decît pe mine s-o iubești ;
și-apoi, îmi face rău atîta soare.
Fii bun și lasă storul la ferești.

Poezia Capricii de Magda Isanos

CAPRICII



S-apleacă primăvara pe ferești,
cu părul tot numai zulufi de soare,
așa cum stai în umbră și zîmbești,
o fi crezut că gura ta-i o floare.




Simți răsuflarea ei cu iz de ploi
și iarbă crudă scînteind sub coasă ?
Să nu te miști. Poate că intră-n casă.
Vom prinde-o, să rămînă printre noi.




Ba nu, că - cine știe - ești în stare
mai mult decît pe mine s-o iubești ;
și-apoi, îmi face rău atîta soare.
Fii bun și lasă storul la ferești.

Poezia Murim... Ca Mîine de Magda Isanos

MURIM... CA MÎINE




E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi.
poate chiar mîine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.




Atîta soare, Doamne,-atîta soare
o să mai fie-n lume după noi ;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...




Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece -
noi singuri n-o să fim a doua oară.





Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atîta vreme pentru ură,
cînd viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate





și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zîmbim,
noi, care-așa de repede murim.

Poezia Murim... Ca Mîine de Magda Isanos

MURIM... CA MÎINE




E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi.
poate chiar mîine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.




Atîta soare, Doamne,-atîta soare
o să mai fie-n lume după noi ;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...




Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece -
noi singuri n-o să fim a doua oară.





Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atîta vreme pentru ură,
cînd viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate





și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zîmbim,
noi, care-așa de repede murim.