Poezia Stîngăcie de Magda Isanos

STÎNGĂCIE




Tu ai ținut cîndva întreaga-mi viață
în mîna ta cam mare și stîngace,
cum ții un pui, care-ntr-o dimineață
năuc și fraged iese din găoace,




și-i simți bătaia inimii atunci
cum asurzește dramul lui de lut,
de frică să nu-l sfarmi ori să-l arunci,
dar tu se vede că n-ai mai avut,




În mîna ta, o floare ori un pui,
pe care - asta-i trist - să-l fi iubit,
și nu e vina ta că l-ai strivit ;
se-ntîmplă dintr-acestea prișicui.

Poezia Cîntecul Deșertăciunii de Magda Isanos

CÎNTECUL DEȘERTĂCIUNII



Îmi risipesc ca o miliardară
comoara mea de zîmbete și versuri,
și-n toate aflu proaspete-nțelesuri,
cum află o zi de primăvară.




Asemenea fărîmelor de stele
în august, eu alunec către moarte,
de care numai clipa mă desparte,
și scrumu-i taina strălucirii mele.




De la un loc cu pulberea și iarba
am legănat sub soare cîte-un vis
și tînăra și mîndră l-am și scris,
ca vremea să-și împiedice-n el graba.




Eu voi trăi puțin, însă prea mult
cînd cuget cules-am din durere,
și-adesea-mi par și mie că-s părere,
și nu mă cred, cu toate că m-ascult.




M-am copt asemeni spicelor și-aștept
să vie secerișul și să cad
Într-un hambar de scîndură de brad,
în care stai cu mîinile pe piept.




Și, iată, de nimica rău nu-mi pare,
la gîndul că m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea cîtă mi-a rămas
necheltuită-n suflet, și de soare.

Fabula Peștii Și Cormoranul de La Fontaine

PEȘTII ȘI CORMORANUL


Nu se afla un iaz în tot ținutul
să nu-i dea Cormoranului tributul!
E drept că-n tinerețe
merg toate ca pe roate;
dar către bătrânețe
nu prea mai merg chiar toate...
Prea vârstnic, Cormoranul ca să mai vadă, poate,
cum trebuia, prin unda de mărgea,-
trăia de la o vreme cum putea,
ca omu-n post :
destul de prost...
Dar, cum, necum,-
nevoia-ți dă povețe,
că-i dascăl bun
și dornic să te-nvețe.
Ce s-a gândit? Să roage un Rac să dea de știre
în iaz că Peștii, sigur, se-ndreaptă spre pieire,
de vreme ce și-a pus în gând stăpânul
să-i pescuiască pân` la unul...
Le spus Racul, deci, cum vine cazul.
S-a-ntunecat de-atâta jale iazul!
Toți peștii vin, se duc, se zbat
ca pe uscat,
și țin un sfat,
trimit un deputat
să-ntrebe; - „E adevărat?
Chir Cormoran, de unde ai aflat?
Primejdia e oare-atât de mare?
Nu știi, cumva, mai poate fi scăpare?...”
-„Mai este una: folosiți răgazul
și părăsiți cu toții-n grabă iazul!”
-„Îl părăsim! Dar cum?...” - „Vă duc chiar eu
acolo-n adăpostul meu,
departe, într-o peșteră,
în care Firea meșteră
a făurit un eleșteu...”
Și bieții pești, din firea lor netoți,
au pus temei pe-o astfel de nălucă
și l-au rugat în eleșteu să-i ducă
de unde, pe-ndelete, el i-a mâncat pe toți.
Au învățat că-i bine să nu mai pui temei
pe fariseri.
Dar lor, ca pești, îmi pare, li-i totuna
că-i prăpădește Cormoranul, găliganul,
sau că-i mănâncă lumea, căpcăuna:
tot un stomac, oricare-ar fi gămanul!
Deosebirea nu e tocmai mare:
o zi mai mult sau mai puțin de așteptare...

Fabula Broasca Țestoasă Și Cele Două Rațe Sălbatice de La Fontaine

BROSCA ȚESTOASĂ ȘI CELE
    DOUĂ RAȚE SĂLBATICE


A fost cândva o Broască Țestoasă cât un nap,
cam ușurică numai pe la cap.
Și, într-o bună zi, - nu-i, oare, culmea?-
urându-i-se în bârlog,-
porni, mă rog,
să vânture oleacă lumea!
Iar două Rațe gură-cască,
aflând ce vrea cumătra Broască,
îi spuseră c-au s-o ajute
să vadă locuri nevăzute.
-„Vezi bolțile cu nesfârșite zări?
Noi peste zeci de mări și țări
te-om duce în himerica
America!”
-„Și ai să vezi, - o Rață îi mai zise -
republici și regate cum n-a văzut Ulise!”
Urma s-apuce Broasca în dinți și să nu-l scape
un bețișor cam de vreo două șchioape
și ele de la capete, în cioc.
Zis și făcut. Porniră vijelios din loc
și străbătură câmpuri și-ntinderi mari de ape.
Zărind-o-n slăvi ținându-se de ciot,
se minunează lumea peste tot:
-„Ieșiți cu toții repede din case
ca s-o vedeți prin ceruri, c-un bețișor în bot,
pe falnica regină a broaștelor țestoase!”
-„Într-adevăr regină!”zise ea,
mai înțeleaptă dacă nu vorbea,
căci, glăsuind, semeața Broască
scăpă din gură bățul de care se ținea
și, zdup! căzu pe drumul din vâlcea,
spărgându-se în țăndări ca o doască...
Nechibzuința, clanța, neghioaba semeție,
deșarta iscodire, de asemeni,
așa cum foarte bine mai toată lumea știe,
sunt între ele neam ca frații gemeni.