Fabula Cei Doi Vânturători De Lumi Și Talismanul de La Fontaine

CEI DOI VÂNTURĂTORI DE LUMI
ȘI TALISMANUL


Cărările spre glorie-ndreptate
arareori cu flori sunt presărate.
Dovadă mai deplin cred că nu-i
ca Hercul și strădaniile lui.
Și-n basmele străbune și-n istorie,
cu greu ajung eroii-n nimb de glorie.
Atras de talismane și fantasme,
un făt porni spre țărmuri ca din basme.
Umblând cu un fârtat de drumeție,
găsiră-ntr-o poiană un stâlp cu o tăblie:
„Drumețule, isteț între isteți,
de vrei să vezi ce n-au văzut drumeți,-
când treci șuvoiul ăsta pe aci,
un elefant de piatră vei găsi.
Tu du-l într-un răsuflet pe-acel năpraznic munte
ce-amenință tăria cu falnica lui frunte!”
Pe-nsoțitor îl prinse o spaimă ca de țânc.
-„De-o  fi șuvoiul iute pe cât e de adânc,
e greu să-l treci și viața-ți pui în joc.
Și e și elefantul la mijloc!
Să ne lăsăm, frăție, mai bine păgubași,
că nu duci elefantul nici trei sau patru pași!
Șuvoiul ca șuvoiul: te-ai face luntre, punte,-
dar cum să sui huiduma pe vârful unui munte?
Nu e de nasul isprava, dragul meu.
Iar dacă elefantul e doar cât un pigmeu,
un elefant pitic, o stârpitură,
ce fală ai? Halal de aventură!
Inscripția aceasta eu cred că e, să știi,
un fel de ghicitoare de păcălit copii.
Tu n-ai decât, de-ți arde, cumva de boroboațe:
plec și te las, amice, cu elefantu-n brațe.”
Și cum plecă-nțeleptul de paradă,
el, dârz, trecu șuvoiul, știind cum să-l înfrunte,
sui și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar sus văzu, pe culme, o cetate
cu turnuri crenelate:
și din cetatea-aceea minunată,
zări ieșind mulțimea înarmată.
Ar fi fugit oricare în locul lui, firește,
dar el voia să moară vitejește.
Rămase-nmărmurit, se înțelege,
când l-auzi pe naltul lor ierarh,
urmat de toți, că îl proclamă rege,
în locul răposatului monarh.
Se mai lasă rugat cu stăruință
atât cât cere buna-cuviință,
spunând ca Sixt când îl făcură papă
că-i e nițel cam frică, povara e prea grea.
(Păpia și domnia să fie o belea?
De ce-i e frică omului nu scapă”)


Cutezând poate și munții să-i răstoarne.
Norocului îi place viteazul hotărât
ori înțeleptul care ia taurul de coarne
și nu mai pierde vremea să chibzuiască-atât.

Fabula Cei Doi Vânturători De Lumi Și Talismanul de La Fontaine

CEI DOI VÂNTURĂTORI DE LUMI
ȘI TALISMANUL


Cărările spre glorie-ndreptate
arareori cu flori sunt presărate.
Dovadă mai deplin cred că nu-i
ca Hercul și strădaniile lui.
Și-n basmele străbune și-n istorie,
cu greu ajung eroii-n nimb de glorie.
Atras de talismane și fantasme,
un făt porni spre țărmuri ca din basme.
Umblând cu un fârtat de drumeție,
găsiră-ntr-o poiană un stâlp cu o tăblie:
„Drumețule, isteț între isteți,
de vrei să vezi ce n-au văzut drumeți,-
când treci șuvoiul ăsta pe aci,
un elefant de piatră vei găsi.
Tu du-l într-un răsuflet pe-acel năpraznic munte
ce-amenință tăria cu falnica lui frunte!”
Pe-nsoțitor îl prinse o spaimă ca de țânc.
-„De-o  fi șuvoiul iute pe cât e de adânc,
e greu să-l treci și viața-ți pui în joc.
Și e și elefantul la mijloc!
Să ne lăsăm, frăție, mai bine păgubași,
că nu duci elefantul nici trei sau patru pași!
Șuvoiul ca șuvoiul: te-ai face luntre, punte,-
dar cum să sui huiduma pe vârful unui munte?
Nu e de nasul isprava, dragul meu.
Iar dacă elefantul e doar cât un pigmeu,
un elefant pitic, o stârpitură,
ce fală ai? Halal de aventură!
Inscripția aceasta eu cred că e, să știi,
un fel de ghicitoare de păcălit copii.
Tu n-ai decât, de-ți arde, cumva de boroboațe:
plec și te las, amice, cu elefantu-n brațe.”
Și cum plecă-nțeleptul de paradă,
el, dârz, trecu șuvoiul, știind cum să-l înfrunte,
sui și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar sus văzu, pe culme, o cetate
cu turnuri crenelate:
și din cetatea-aceea minunată,
zări ieșind mulțimea înarmată.
Ar fi fugit oricare în locul lui, firește,
dar el voia să moară vitejește.
Rămase-nmărmurit, se înțelege,
când l-auzi pe naltul lor ierarh,
urmat de toți, că îl proclamă rege,
în locul răposatului monarh.
Se mai lasă rugat cu stăruință
atât cât cere buna-cuviință,
spunând ca Sixt când îl făcură papă
că-i e nițel cam frică, povara e prea grea.
(Păpia și domnia să fie o belea?
De ce-i e frică omului nu scapă”)


Cutezând poate și munții să-i răstoarne.
Norocului îi place viteazul hotărât
ori înțeleptul care ia taurul de coarne
și nu mai pierde vremea să chibzuiască-atât.

Fabula Leoaiaca Și Ursoaica de La Fontaine

LEOAICA ȘI URSOAICA


Un Vânător răpise, cândva, un Pui de Leu
și mama lui, Leoaica, se tânguia mereu.
Nici negura nu-i potolea durerea:
pădurea răsuna de-atâta larmă.
Cum răcnetele sfâșiau tăcerea,
jivinele nu mai puteau să doarmă.
Ursoaica-i spuse: „Ce atâta dramă?
Cumătră dragă, ți-ai ieșit din minți?
Atâția pui câți ți-au trecut prin dinți
n-or fi având și dânșii, oare, mamă?”
-„Se poate să nu aibă? Au avut!”
-„Ce-ar fi să-ncerci și dumneata să taci,
așa cum mii de mame au tăcut,
și cu năpasta asta te-mpaci?...”
-„Când știu că mi-am pierdut, pe veci, vlăstarul,
mai e cu chip să tac? Prea mare-i chinul!
În jeluiri îmi voi sfârși amarul...”
-„De ce așa?...” -„Așa mi-a fost destinul!”


Asemeni tânguiri deșarte
pornesc din gura tuturor
ca dintr-un nesecat izvor
și le-auzim în orice parte.
Când nu găsești de-aci-nainte
cât mai degrabă leacul bubei,
e bine să-ți rechemi în minte
nenorocirile Hecubei!

Fabula Leoaiaca Și Ursoaica de La Fontaine

LEOAICA ȘI URSOAICA


Un Vânător răpise, cândva, un Pui de Leu
și mama lui, Leoaica, se tânguia mereu.
Nici negura nu-i potolea durerea:
pădurea răsuna de-atâta larmă.
Cum răcnetele sfâșiau tăcerea,
jivinele nu mai puteau să doarmă.
Ursoaica-i spuse: „Ce atâta dramă?
Cumătră dragă, ți-ai ieșit din minți?
Atâția pui câți ți-au trecut prin dinți
n-or fi având și dânșii, oare, mamă?”
-„Se poate să nu aibă? Au avut!”
-„Ce-ar fi să-ncerci și dumneata să taci,
așa cum mii de mame au tăcut,
și cu năpasta asta te-mpaci?...”
-„Când știu că mi-am pierdut, pe veci, vlăstarul,
mai e cu chip să tac? Prea mare-i chinul!
În jeluiri îmi voi sfârși amarul...”
-„De ce așa?...” -„Așa mi-a fost destinul!”


Asemeni tânguiri deșarte
pornesc din gura tuturor
ca dintr-un nesecat izvor
și le-auzim în orice parte.
Când nu găsești de-aci-nainte
cât mai degrabă leacul bubei,
e bine să-ți rechemi în minte
nenorocirile Hecubei!