LEOAICA ȘI URSOAICA
Un Vânător răpise, cândva, un Pui de Leu
și mama lui, Leoaica, se tânguia mereu.
Nici negura nu-i potolea durerea:
pădurea răsuna de-atâta larmă.
Cum răcnetele sfâșiau tăcerea,
jivinele nu mai puteau să doarmă.
Ursoaica-i spuse: „Ce atâta dramă?
Cumătră dragă, ți-ai ieșit din minți?
Atâția pui câți ți-au trecut prin dinți
n-or fi având și dânșii, oare, mamă?”
-„Se poate să nu aibă? Au avut!”
-„Ce-ar fi să-ncerci și dumneata să taci,
așa cum mii de mame au tăcut,
și cu năpasta asta te-mpaci?...”
-„Când știu că mi-am pierdut, pe veci, vlăstarul,
mai e cu chip să tac? Prea mare-i chinul!
În jeluiri îmi voi sfârși amarul...”
-„De ce așa?...” -„Așa mi-a fost destinul!”
Asemeni tânguiri deșarte
pornesc din gura tuturor
ca dintr-un nesecat izvor
și le-auzim în orice parte.
Când nu găsești de-aci-nainte
cât mai degrabă leacul bubei,
e bine să-ți rechemi în minte
nenorocirile Hecubei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...