Poezia Resignaţiune ( Din Schiller ) de Mihai Eminescu

RESIGNAȚIUNE ( DIN SCHILLER )



Și eu născui în sînul Arcadiei și mie
         Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie ;
Și eu născui în sînul Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.


O dată numai Maiul vieței înflorește -
         La mine-a desflorit ;
Și zeul lin al păcei - o, lume, mă jelește ! -
Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește
        Și iasma-i a fugit.


Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată -
           Pe podul tău pustiu :
Primește-mputerirea-mi fortunei adresată,
Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată -
De fericire-n lume nimica eu nu știu.


Și Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,
            O,jude voalat !
Pe steaua-aceea merse senina zicătoare
Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare,
          De secoli intronat.



Aci - se zice - așteaptă pe cei răi spăimîntare,
         Cei buni sunt fericiți.
A inimei adîncuri cei da la-nfățișare,
Enigmei Providenței vei da o dezlegare,
Vei ține socoteală de cei nenorociți.



Aci espatriatul o patrie găsește,
A suferinție cale spinoasă s-a finit,
Divina fiică, care-Adevărul se numește,
Care puțini o-doră, mulțimea-o-ocolește,
A vieței mele repezi frîu iute a oprit.



- Îți răsplătesc - îmi zise - în viața viitoare,
         O, dă-mi junețea ta !
Nu-ți dau nimic acuma făr' d-astă îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viața viitoare
Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.



- Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale -
         Dă-mi mie Laura ta !
De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare.
Și sîngerînd,rumpînd-o din inima-arzătoare,
Plîngeam cu hohot, însă am dat-o și pe ea.




- Această-obligațiune la morți e îndreptată
           -Rîzînd lumea zicea -
Căci nu vezi, mincinoasa de tirani cumpărată
Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată,
La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista.


Isteț glumea o oaste de șerpi derîzătoare :
-Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale ?
Slabului plan al lumei scorniri mîntuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.


Ce e viitorimea de gropi învăluită ?
Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești ?
Măreață pentru că e cu coji acoperită,
A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită,
Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.



Iconă mincinoasă de ființi viețuitoare
        - Mumia timpului -
De balsamul speranței ținute în răcoarea
A groapei locuință ; nu aceștia oare
Îi zici tu nemurire-n febrea delirului ?


Și pe sperați,pe cari le dezminte putrezirea
          Bunuri sigure-ai dat.
De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea ?
Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea
Să-ți spună că dincolo vei recompensat ?



Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale ;
           Natura înflorind,
Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale
Și totuși credeam tare divinului jurămînt.



Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție -
Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător,
Căci surd desprețuit-am a lumei fiecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor !



- Eu îmi iubesc copiii cu ègală iubire !
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori - el zise - ascultă, Omenire,
Sunt două flori espuse l-a omului găsire :
Speranța-i una, pe-alta Plăcerea o numim,



Și cine-ați frînt în lume numai una din ele,
            Cealaltă n-o aveți.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră.
A lumei istorie a lumei județ.



Tu ai sperat - răsplata ți-a fost dar acordată -
Speranța-i bunul care norocu-ți destina.
Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vro odată :
Ce se refuză unei minute-ntraripată
Nici însuși vecinicia nu mai poate reda.

Poezia Învierea de Mihai Eminescu

                     ÎNVIEREA


Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngînă cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.


C-un muc în mîni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.


O muzică adîncă și plină de blîndețe
Pătrunde tînguioasă puternicile bolți :
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colț,
Învenind pre însuși izvorul de viețe.


Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mîngîioasă,
În pîlcuri sunătoare de plînsete duioase
Anoastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.


Apoi din  nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte...
Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte...
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.


Un clcot lung de glasuri vui de bucurie...
Colo-n alta rse uită și preoți și popor,
Cum din mormînt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie :


„Cîntări și laude-nălțăm
Noi, ție unuia,
Primindu-l cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cîntînd Aleluia !


Christos a înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcînd-o,
Lumina ducînd-o
Celor din morminte !”

Poezia Răsai Asupra Mea... de Mihai Eminescu

    RĂSAI ASUPRA MEA...


Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară:
O, maică sfîntă, pururea fecioară,
În noaptea gîndurilor mele vină.


Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboră.


Străin de toți, pierdut în suferința
Adîncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.


Dă-mi tinereța mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele :
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie !

Poezia Ta Twam Asi de Mihai Eminescu

                  TA TWAM ASI


Fiică gingașă de rege, cînd haina ta bogată
Treci în faeton de gală și te mlădii zîmbitoare,
Cum din frunzele-nfoiate rîde proaspătă o floare,
Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.


Zbori cu șase cai ca vîntul și răsai ca aurora.
Cu căciule în mînă și cu gurile căscate,
Oamenii salută-n cale pămînteasca zeitate.
Tu te-nchini. Te simți născută spre norocul tuturora.


Dar deodată în mulțime tu fixezi ochiul tău mare.
De o umbră-nfiorată e gîndirea ta cuprinsă...
O femeie de pe stradă și-a-nălțat privirea-i stinsă
Înspre tine... fără ură, făr-amor, fără păsare.


Tu ? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,
Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire...
Secolii coroanei tale cu regală strălucire
Pot să scoată grîu din pietre și palate din ruină.



 Ea ? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,
N-auzi nici glas de mumă, nici a preoților psalme...
S-a trezit cu comedianții cum juca bătînd din palme,
Pe-a pierzării căi părinții o-ndreptară ș-o vîndură.




Ea ? De-o intra în templu, sub negre boltituri
Al morții spirit doară îl simte în tăcere,
Căci nu-nțelege blîndul cuvînt de mîngîiere
Din paginile unse a sfintelor scripturi.



 Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colț
Sub chipuri mohorîte cu-adînci și slabe fețe ?
Ce-nseamn-acea cîntare pătrunsă de blîndețe,
Ce împle tînguioasă puternicile bolți ?



Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor !
Din valul ce ne bîntuie
Înalță-ne, ne mînuie !
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
               Marie !



 Răpită de duiosul organelor avînt,
Pe cartea cea de rugă alunec-a ta dreaptă.
Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndreaptă.
Ea ?... cade în mulțime cu fața la pămînt.



De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,
Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,
Pe un catafalc depusă - un popor ar plînge-ncalte,
După sufletul tău dulce, după sfînta cea frumoasă.




Ea ? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beție
Prin ciocnire de pahare și prin danțuri desfrînate...
Vre un cioclu de pe uliți va-ncărca-o-atunci în spate,
Dară  nici în moarte însăși liniște nu va să-i fie.




Nu. Nici maiestatea morții nu sfințește pe sărac...
Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuție
De amar și de durere, preparat de-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul... Iar în urmă, într-un sac,




Va fi aruncat în groapa cea comună. O scînteie
Ce-a pierit fără de urmă. Și cu toate astea-i semeni
Ca și lacrima cu roua. Parc-ați fi surori de gemeni :
Două vieți în două inimi, și o singură femeie.