Poezia Ta Twam Asi de Mihai Eminescu

                  TA TWAM ASI


Fiică gingașă de rege, cînd haina ta bogată
Treci în faeton de gală și te mlădii zîmbitoare,
Cum din frunzele-nfoiate rîde proaspătă o floare,
Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.


Zbori cu șase cai ca vîntul și răsai ca aurora.
Cu căciule în mînă și cu gurile căscate,
Oamenii salută-n cale pămînteasca zeitate.
Tu te-nchini. Te simți născută spre norocul tuturora.


Dar deodată în mulțime tu fixezi ochiul tău mare.
De o umbră-nfiorată e gîndirea ta cuprinsă...
O femeie de pe stradă și-a-nălțat privirea-i stinsă
Înspre tine... fără ură, făr-amor, fără păsare.


Tu ? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,
Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire...
Secolii coroanei tale cu regală strălucire
Pot să scoată grîu din pietre și palate din ruină.



 Ea ? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,
N-auzi nici glas de mumă, nici a preoților psalme...
S-a trezit cu comedianții cum juca bătînd din palme,
Pe-a pierzării căi părinții o-ndreptară ș-o vîndură.




Ea ? De-o intra în templu, sub negre boltituri
Al morții spirit doară îl simte în tăcere,
Căci nu-nțelege blîndul cuvînt de mîngîiere
Din paginile unse a sfintelor scripturi.



 Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colț
Sub chipuri mohorîte cu-adînci și slabe fețe ?
Ce-nseamn-acea cîntare pătrunsă de blîndețe,
Ce împle tînguioasă puternicile bolți ?



Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor !
Din valul ce ne bîntuie
Înalță-ne, ne mînuie !
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
               Marie !



 Răpită de duiosul organelor avînt,
Pe cartea cea de rugă alunec-a ta dreaptă.
Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndreaptă.
Ea ?... cade în mulțime cu fața la pămînt.



De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,
Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,
Pe un catafalc depusă - un popor ar plînge-ncalte,
După sufletul tău dulce, după sfînta cea frumoasă.




Ea ? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beție
Prin ciocnire de pahare și prin danțuri desfrînate...
Vre un cioclu de pe uliți va-ncărca-o-atunci în spate,
Dară  nici în moarte însăși liniște nu va să-i fie.




Nu. Nici maiestatea morții nu sfințește pe sărac...
Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuție
De amar și de durere, preparat de-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul... Iar în urmă, într-un sac,




Va fi aruncat în groapa cea comună. O scînteie
Ce-a pierit fără de urmă. Și cu toate astea-i semeni
Ca și lacrima cu roua. Parc-ați fi surori de gemeni :
Două vieți în două inimi, și o singură femeie.