Poezia Resignaţiune ( Din Schiller ) de Mihai Eminescu

RESIGNAȚIUNE ( DIN SCHILLER )



Și eu născui în sînul Arcadiei și mie
         Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie ;
Și eu născui în sînul Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.


O dată numai Maiul vieței înflorește -
         La mine-a desflorit ;
Și zeul lin al păcei - o, lume, mă jelește ! -
Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește
        Și iasma-i a fugit.


Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată -
           Pe podul tău pustiu :
Primește-mputerirea-mi fortunei adresată,
Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată -
De fericire-n lume nimica eu nu știu.


Și Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,
            O,jude voalat !
Pe steaua-aceea merse senina zicătoare
Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare,
          De secoli intronat.



Aci - se zice - așteaptă pe cei răi spăimîntare,
         Cei buni sunt fericiți.
A inimei adîncuri cei da la-nfățișare,
Enigmei Providenței vei da o dezlegare,
Vei ține socoteală de cei nenorociți.



Aci espatriatul o patrie găsește,
A suferinție cale spinoasă s-a finit,
Divina fiică, care-Adevărul se numește,
Care puțini o-doră, mulțimea-o-ocolește,
A vieței mele repezi frîu iute a oprit.



- Îți răsplătesc - îmi zise - în viața viitoare,
         O, dă-mi junețea ta !
Nu-ți dau nimic acuma făr' d-astă îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viața viitoare
Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.



- Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale -
         Dă-mi mie Laura ta !
De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare.
Și sîngerînd,rumpînd-o din inima-arzătoare,
Plîngeam cu hohot, însă am dat-o și pe ea.




- Această-obligațiune la morți e îndreptată
           -Rîzînd lumea zicea -
Căci nu vezi, mincinoasa de tirani cumpărată
Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată,
La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista.


Isteț glumea o oaste de șerpi derîzătoare :
-Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale ?
Slabului plan al lumei scorniri mîntuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.


Ce e viitorimea de gropi învăluită ?
Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești ?
Măreață pentru că e cu coji acoperită,
A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită,
Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.



Iconă mincinoasă de ființi viețuitoare
        - Mumia timpului -
De balsamul speranței ținute în răcoarea
A groapei locuință ; nu aceștia oare
Îi zici tu nemurire-n febrea delirului ?


Și pe sperați,pe cari le dezminte putrezirea
          Bunuri sigure-ai dat.
De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea ?
Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea
Să-ți spună că dincolo vei recompensat ?



Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale ;
           Natura înflorind,
Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale
Și totuși credeam tare divinului jurămînt.



Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție -
Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător,
Căci surd desprețuit-am a lumei fiecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor !



- Eu îmi iubesc copiii cu ègală iubire !
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori - el zise - ascultă, Omenire,
Sunt două flori espuse l-a omului găsire :
Speranța-i una, pe-alta Plăcerea o numim,



Și cine-ați frînt în lume numai una din ele,
            Cealaltă n-o aveți.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră.
A lumei istorie a lumei județ.



Tu ai sperat - răsplata ți-a fost dar acordată -
Speranța-i bunul care norocu-ți destina.
Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vro odată :
Ce se refuză unei minute-ntraripată
Nici însuși vecinicia nu mai poate reda.