Poezia Drumeție de Lucian Blaga

DRUMEȚIE



Popas în iarbă de neuitat.
C-o sărutare, pe-a vieții măsură,
îmi stingi în gură toate numele
ce din alean ți-am dat.



Pornim pe urmă iar
ca două vîrtejuri de vară pe drum.
Ne suntem dar pentru dar
și nu ne mai spunem nicicum.



Ne place să umblăm
ca întrupările fumului,
să încîlcim mătasea pămîntului
cu țintele drumului.

Poezia Aripi de Argint de Lucian Blaga

ARIPI DE ARGINT



Și anotimpuri, vînt de miazănoapte
sau vînt de sud, dacă m-ar căuta,
pe-o treaptă m-ar găsi în preajmă ta.
Și călători, iscode de departe,
și patrie, morminte, bolovani,
dacă de mine toate-ar întreba,
m-ar dibui prin vînt în preajmă ta.



De zile, săptămîni, de luni, de ani,
mă pierd în ochii tăi mîndră iubire.
Ca din oglinzi, ce singure nu mint,
încerc să dobîndesc o dimirire,
că àripile ce le simt în spate,
aievea sunt, din pene de argint,
sau o părere doar de greutate.

Poezia Portret de Lucian Blaga

PORTRET



Aramă grea ca vinul - părul,
sprîncenele ușor piezișe,
o cută, vertical pe frunte,
vădind trecutul de rătriște.



Umeri mărunți, suflet de vară
în bluza verde albăstruie,
ce sub soarele incendii
a devenit stins-cenușie.




Ținut e totul sub surdină,
inelul doar clipește, cînd
frămînți atîtea-n încăperea
unei simțiri și-a unui gînd.




Îți zboară-n mînă porumbelul,
ți se supune duh și-argilă.
Culorile îți stau în slujbă,
carmin și scrum de clorofilă.



Și mie-mi stau la îndemînă
în grîu și-n cer, în foc depline,
să te redau pe altă treaptă,
pe-aceea ce ți se civine.



Culori am pentru ce se vede
și pentru ce mai e veșmînt.
Culorile le iau din apă,
din dulci otrăvuri și din vînt.



Doar pentru cele ce-s adaos
venind din sfînta ta planetă,
culori eu n-am în graiul lumii
și nici uleiuri pe paletă.

Poezia Pean Pentru o Tînără de Lucian Blaga

PEAN PENTRU O TÎNĂRĂ



Numai despoiată de veșminte
să ridici, prietenă, rodia
din panerul de-argint, cînd ne bucură
prielnică zodia.
Numai astfel să consimți
în inima fructului să-ți adîncești
patima albilor dinți.




Numai astfel vădindute-te
cu gleznele tu să desmierzi,
alte dăți, buruieni și pietre și ierburi.
Poartă-ți, tînără, adevărul
pe unde se-nalță aracii,
prin vie, căci numai așa
te pot vedea și copacii
clipind din pleoape verzi.




Doar despoiată de orice veșmînt
să umbli prin rariști de veac,
prin holdele coapte, prin crîng, la izvor.
Numai astfel să calci pe mușchiul-covor
înfruntînd primejdia șarpelui
cu gîndul că șarpele este de leac.




Sunt multe încă potecile
spre ținta-alinării,
-Pierdut adăstînd într-o rînă -
vreau, întruchipare de vis, să te văd
prin văile mele pe calea-nserării,
sau ziua mergînd prin Eden la fîntînă.





Numai așa, la capătul drumului, urmelor,
se-nvederează în calma oglindă a lacului,
în ochii bătrînilor aștri,
legea pămîntului, tiparele, rarele,
întruchipate în sînii cari nu dezmint
rotunzimile urnelor
și-n rodii cari nu dezmint
rotunjimile sînilor.