Poezia Portret de Lucian Blaga

PORTRET



Aramă grea ca vinul - părul,
sprîncenele ușor piezișe,
o cută, vertical pe frunte,
vădind trecutul de rătriște.



Umeri mărunți, suflet de vară
în bluza verde albăstruie,
ce sub soarele incendii
a devenit stins-cenușie.




Ținut e totul sub surdină,
inelul doar clipește, cînd
frămînți atîtea-n încăperea
unei simțiri și-a unui gînd.




Îți zboară-n mînă porumbelul,
ți se supune duh și-argilă.
Culorile îți stau în slujbă,
carmin și scrum de clorofilă.



Și mie-mi stau la îndemînă
în grîu și-n cer, în foc depline,
să te redau pe altă treaptă,
pe-aceea ce ți se civine.



Culori am pentru ce se vede
și pentru ce mai e veșmînt.
Culorile le iau din apă,
din dulci otrăvuri și din vînt.



Doar pentru cele ce-s adaos
venind din sfînta ta planetă,
culori eu n-am în graiul lumii
și nici uleiuri pe paletă.