Poezia Cei Doi Orbi de Tudor Arghezi

CEI DOI ORBI



Mergîndu-și Domnul drumurile sfinte,
Doi orbi ieșiră Domnului nainte.
Legați de braț și spînzurați în bîte,
Păreau, iscați din depărtare,
O plăsmuire cu-arătări urîte,
Cu coarne, cu spinări și opt picioare.





Născuți în beznă ca-ntr-un mîl de apă,
Ei au rămas încătușați de-o groapă,
Și s-au tîrît și-au dibuit domol,
Ca mărăcinii fără de tulpină
Pe-o nentreruptă margine de gol,
Între lumină și-ntre rădăcină.





-,,Mîntuitorule ! strigară cît putură,
Trimite orbilor căutătură.
Despică gloata cu Cuvîntul,
Că ne strivesc bolnavii și ne ceartă,
Și poruncește a cădea pămîntul
De pe lumina ochilor-ne moartă.''



Isus întinse mîna, și
S-a luminat lumea de zi.

Poezia Cei Doi Orbi de Tudor Arghezi

CEI DOI ORBI



Mergîndu-și Domnul drumurile sfinte,
Doi orbi ieșiră Domnului nainte.
Legați de braț și spînzurați în bîte,
Păreau, iscați din depărtare,
O plăsmuire cu-arătări urîte,
Cu coarne, cu spinări și opt picioare.





Născuți în beznă ca-ntr-un mîl de apă,
Ei au rămas încătușați de-o groapă,
Și s-au tîrît și-au dibuit domol,
Ca mărăcinii fără de tulpină
Pe-o nentreruptă margine de gol,
Între lumină și-ntre rădăcină.





-,,Mîntuitorule ! strigară cît putură,
Trimite orbilor căutătură.
Despică gloata cu Cuvîntul,
Că ne strivesc bolnavii și ne ceartă,
Și poruncește a cădea pămîntul
De pe lumina ochilor-ne moartă.''



Isus întinse mîna, și
S-a luminat lumea de zi.

Poezia Sonet de Izbîndă de Tudor Arghezi

SONET DE IZBÎNDĂ




Izbînda strînse-alături vitejii la festin,
În platoșe, subt coifuri, cu suliți și topoare.
Și zalelor frecate din nou, licăritoare,
Li se stropea oglinda cu picături de vin




Voinicii apărară fruntării și ogoare
De fala cîte unui străin sau nestrăin,
Și-i rătezară capul cu ochii de venin,
Și-n puseră zăbală-n gingii sîngerătoare.





Toți ațintesc cu pizmă pe cruntul căpitan,
Căci fiecare-n sine de spada lui se miră ;
Porunca lui temută smeri și pe Satan.




Dar ăst fără de teamă flăcău biruitor,
Se uită-n fundul cupei ce buzele-o goliră
Și sfărimînd-o-n palmă, răcnește ; - ,,Vreau să mor !''

Poezia Sonet de Izbîndă de Tudor Arghezi

SONET DE IZBÎNDĂ




Izbînda strînse-alături vitejii la festin,
În platoșe, subt coifuri, cu suliți și topoare.
Și zalelor frecate din nou, licăritoare,
Li se stropea oglinda cu picături de vin




Voinicii apărară fruntării și ogoare
De fala cîte unui străin sau nestrăin,
Și-i rătezară capul cu ochii de venin,
Și-n puseră zăbală-n gingii sîngerătoare.





Toți ațintesc cu pizmă pe cruntul căpitan,
Căci fiecare-n sine de spada lui se miră ;
Porunca lui temută smeri și pe Satan.




Dar ăst fără de teamă flăcău biruitor,
Se uită-n fundul cupei ce buzele-o goliră
Și sfărimînd-o-n palmă, răcnește ; - ,,Vreau să mor !''