Poezia Potcovarii de Tudor Arghezi

POTCOVARII



Cu nările-n părete, un șir de armăsari
Cu jarul subt ciocane, un pîlc de potcovari.
Par de la brîu la scule de zece ori mai mari.




Pe nicovală fierul ia chipul cuvenit,
Și faurul cel negru și roșu-i mulțumit
Potcoava pe copită că drept s-a potrivit.




De-acum și armăsarii-n povară, cîte doi,
Vor căuta cu sete văpaia din noroi,
S-o scapere pe cremeni cu colți pătrați și noi.




Un faur din bătaie ciocanul și-l oprește,
Căci un cărbune brațul i-l mușcă și-l ciupește.
Îl ia, ca pe un purec, din loc, cu două dește.

Poezia Cei Doi Orbi de Tudor Arghezi

CEI DOI ORBI



Mergîndu-și Domnul drumurile sfinte,
Doi orbi ieșiră Domnului nainte.
Legați de braț și spînzurați în bîte,
Păreau, iscați din depărtare,
O plăsmuire cu-arătări urîte,
Cu coarne, cu spinări și opt picioare.





Născuți în beznă ca-ntr-un mîl de apă,
Ei au rămas încătușați de-o groapă,
Și s-au tîrît și-au dibuit domol,
Ca mărăcinii fără de tulpină
Pe-o nentreruptă margine de gol,
Între lumină și-ntre rădăcină.





-,,Mîntuitorule ! strigară cît putură,
Trimite orbilor căutătură.
Despică gloata cu Cuvîntul,
Că ne strivesc bolnavii și ne ceartă,
Și poruncește a cădea pămîntul
De pe lumina ochilor-ne moartă.''



Isus întinse mîna, și
S-a luminat lumea de zi.

Poezia Sonet de Izbîndă de Tudor Arghezi

SONET DE IZBÎNDĂ




Izbînda strînse-alături vitejii la festin,
În platoșe, subt coifuri, cu suliți și topoare.
Și zalelor frecate din nou, licăritoare,
Li se stropea oglinda cu picături de vin




Voinicii apărară fruntării și ogoare
De fala cîte unui străin sau nestrăin,
Și-i rătezară capul cu ochii de venin,
Și-n puseră zăbală-n gingii sîngerătoare.





Toți ațintesc cu pizmă pe cruntul căpitan,
Căci fiecare-n sine de spada lui se miră ;
Porunca lui temută smeri și pe Satan.




Dar ăst fără de teamă flăcău biruitor,
Se uită-n fundul cupei ce buzele-o goliră
Și sfărimînd-o-n palmă, răcnește ; - ,,Vreau să mor !''

Poezia Voci de Tudor Arghezi

VOCI




Tot sufletu-i un clopot mișcat în vînt pe toarte.
L-auzi printre utrenii sunînd în ceasul vieții,
I-asculți bătaia moale, a unuia, departe
Și depărtat în brumă și noaptea cu drumeții.




Îl știi șoptind în zarea durerilor trecute
Și, drept ecou, răspunde o șoaptă de regret,
Și suferința veche pe cea de-acuma se-ascute
Și simți cum vine zilnic ecoul mai încet.





Ți-ai rechemat grădina din timpuri, deșteptată :
Duminici în cîmpie, zorele pe zăbrele,
Cămeșile sumese și umbra lor curată,
Și-un zmalț în geamul casei, din liniștea din stele.





Sunați în amintire, voi suflete, pe rînd,
Cîte-ați trecut prin mine și cîte-ați mai rămas,
Cîte v-ați stins de-a pururi și cărora un gînd
Sau licăr de lumină vă ține loc de glas.




Cînd sufletele toate detot vor fi tăcut
Va mai rămîne, poate, un clopot viu la poartă.
Cine-o veni atuncea din vechiul tău trecut
Să sune-n întuneric și-n timp cu mîna moartă ?