Poezia Îmi Pare Rău de Tudor Arghezi

ÎMI PARE RĂU



Îmi pare rău că Dumnezeu, pe toți,
Ne ia drept niște spărgători și hoți
Și niște haimanale,
Crezînd că tot umblăm după parale
Și după giuvaerele Măriei-Sale.




Le leagă noduri, le chitește într-ascuns.
Ca să ne mintă, cu lumină el le-a uns
Și le arată doar pe dinafară.
Că înlăuntrul lor e noapte chioară,
În care știe totul să îngroape.
Îl supără să le vedem mai de aproape.




Că nici n-ajunge mîna la zăvoare
Și se zgîrcește și te doare.
Pe toate celea scrisă-i, fără carte,
Pedeapsa lui - ,,Primejdie de moarte”,
Pe om, pe bobul mic și pe gîndac,
Pîn' la sîmănța cît un vîrf de ac.
Nu mai vorbesc de cele mari de tot :
Pînă la ele să ajungă nu pot.





Decum atingi ceva, ori moare aia,
Ori tu, că peste tot văpaia
Lui umblă ca un fulger orb, și trece,
Și arde, și ucide, nevăzută, molcomă și rece -





Nu zic, și eu sînt tot o haimana,
Dar drag îmi ești, Sfinția-Ta,
Și pot să mă-ncumet să jur
Că umblu, nu să fur,
Dar ispitit, să văd, și cuvios,
Cum drămuiești tu bezna de frumos,
De-ai pus-o pretutindeni cîte-un pic,
Nu zic că-i rău, nici bine vreau să zic,
Nici nu mă bag în meșteșugul tău.



Dar, vezi, că de părerea ta îmi pare rău.

Poezia Îmi Pare Rău de Tudor Arghezi

ÎMI PARE RĂU



Îmi pare rău că Dumnezeu, pe toți,
Ne ia drept niște spărgători și hoți
Și niște haimanale,
Crezînd că tot umblăm după parale
Și după giuvaerele Măriei-Sale.




Le leagă noduri, le chitește într-ascuns.
Ca să ne mintă, cu lumină el le-a uns
Și le arată doar pe dinafară.
Că înlăuntrul lor e noapte chioară,
În care știe totul să îngroape.
Îl supără să le vedem mai de aproape.




Că nici n-ajunge mîna la zăvoare
Și se zgîrcește și te doare.
Pe toate celea scrisă-i, fără carte,
Pedeapsa lui - ,,Primejdie de moarte”,
Pe om, pe bobul mic și pe gîndac,
Pîn' la sîmănța cît un vîrf de ac.
Nu mai vorbesc de cele mari de tot :
Pînă la ele să ajungă nu pot.





Decum atingi ceva, ori moare aia,
Ori tu, că peste tot văpaia
Lui umblă ca un fulger orb, și trece,
Și arde, și ucide, nevăzută, molcomă și rece -





Nu zic, și eu sînt tot o haimana,
Dar drag îmi ești, Sfinția-Ta,
Și pot să mă-ncumet să jur
Că umblu, nu să fur,
Dar ispitit, să văd, și cuvios,
Cum drămuiești tu bezna de frumos,
De-ai pus-o pretutindeni cîte-un pic,
Nu zic că-i rău, nici bine vreau să zic,
Nici nu mă bag în meșteșugul tău.



Dar, vezi, că de părerea ta îmi pare rău.

Poezia Crezi Basmul... de Tudor Arghezi

CREZI BASMUL...


Crezi basmul c-a sfîrșit și s-a pierdut,
Și el de-abia-i la început...



Cînd seceta mai stearpă ți se pare,
Atuncea podidește izvorul tău mai tare,
Și albia, uscată ca un drumeac de țară,
A izbucnit odată și dă pe dinafară.
Aseară ți-era pana din călimară seacă.
Șuvoiul azi o-nneacă.
Minunile se iscă din peșterile pline
Nainte să ajungă izvoarele la tine.




Tu înnădind povești după povești
Grije să n-ai că o să isprăvești.
Rămîne orișicînd răzleț un fir
Din cusătura unui trandafir.
Dacă și cade mîna la țesut,
O mînă nouă firul îl ia, unda-a căzut.
În iia străbunicichii, se împlinise veacul,
Pe-o floare întreruptă mai sta înfiăpt și acul.





Întorci un fir prin fire, de beteală,
Și altă față iese din urzeală,
Izvoade noi, din două-trei vopsele,
Și n-a putut nici veacul să le spele.




Eu le-am întors și le-am tot fost sucit,
Pînă ce s-au fărămițit.
Povestea mare mi-am făcut-o mică.
Am deșertat Tăria cu-o ulcică.
Din Calea Robilor am luat prundiș,
Suind în cer cărarea pe furiș.
Spinarea îmi rămase mînjită de făină,
Cărînd în saci pe umeri țărînă de lumină.





Și le-am întors poveștile-ndărăt...
Și numai ca să-ți mai arăt
Că din scîntei sleite și surcele
Poți întocmai din nou un cer cu stele.
S-a spart oglinda și-am suflat-o-n foc
Și s-au făcut oglinzile la loc.
Din ceruri cade o paiață.
Păianjenul de catifea, se-agață
De o lumină leneșe, de ață.


Și stă-n văzduh, cu luna față-n față.

Poezia Crezi Basmul... de Tudor Arghezi

CREZI BASMUL...


Crezi basmul c-a sfîrșit și s-a pierdut,
Și el de-abia-i la început...



Cînd seceta mai stearpă ți se pare,
Atuncea podidește izvorul tău mai tare,
Și albia, uscată ca un drumeac de țară,
A izbucnit odată și dă pe dinafară.
Aseară ți-era pana din călimară seacă.
Șuvoiul azi o-nneacă.
Minunile se iscă din peșterile pline
Nainte să ajungă izvoarele la tine.




Tu înnădind povești după povești
Grije să n-ai că o să isprăvești.
Rămîne orișicînd răzleț un fir
Din cusătura unui trandafir.
Dacă și cade mîna la țesut,
O mînă nouă firul îl ia, unda-a căzut.
În iia străbunicichii, se împlinise veacul,
Pe-o floare întreruptă mai sta înfiăpt și acul.





Întorci un fir prin fire, de beteală,
Și altă față iese din urzeală,
Izvoade noi, din două-trei vopsele,
Și n-a putut nici veacul să le spele.




Eu le-am întors și le-am tot fost sucit,
Pînă ce s-au fărămițit.
Povestea mare mi-am făcut-o mică.
Am deșertat Tăria cu-o ulcică.
Din Calea Robilor am luat prundiș,
Suind în cer cărarea pe furiș.
Spinarea îmi rămase mînjită de făină,
Cărînd în saci pe umeri țărînă de lumină.





Și le-am întors poveștile-ndărăt...
Și numai ca să-ți mai arăt
Că din scîntei sleite și surcele
Poți întocmai din nou un cer cu stele.
S-a spart oglinda și-am suflat-o-n foc
Și s-au făcut oglinzile la loc.
Din ceruri cade o paiață.
Păianjenul de catifea, se-agață
De o lumină leneșe, de ață.


Și stă-n văzduh, cu luna față-n față.