Poezia În Satele Și Văile de Tudor Arghezi

ÎN SATELE ȘI VĂILE




În satele și văile din Jii,
Numai schilozi, numai muieri, numai copii
Împleticiți în ceață.
Carnea pe ei e vînătă și creață,




Și osul se străvede-n piele.
Dau brațele de glezne, picioarele sînt grele.
Strigoii ăștia mici, de țară,
Parc-ar voi să sară
Și s-ar sfii să calce pe pămînt,
Ca de mormînt,
La fiecare cotitură.
Nici nu se plîng și nici nu-njură
Atîta carne bună le-a rămas,
Cît buba rea, de la urechi la nas.

Poezia Într-un Județ de Tudor Arghezi

ÎNTR-UN JUDEȚ



Într-un județ de miazănoapte,
Din sat în sat, din zvon, din șoapte,
Se știe că ș-au rupt genunchii,
Pînă la groapă, tații, frații, unchii,
Și verii, și cumnații, și nepoții.
Toți au murit, cu toții.
Nu mai e bun niciun bărbat
În niciun sat.
Vre un unchiaș, ici-colea, un nebun,
Mai șchioapătă-n vre un cătun,
Cătrobăind pe drumuri, pe șosele,
După coceni, după surcele,
Domniță și duduie.
El ar mînca și baligă, și nu e.
Cîinii schilozi așteaptă-n drum,
Scămoși în ceața ca de fum,
Să vie-acasă cine nu mai vine.
Și ține vîntul și războiul ține !
Dar nu e voie de-asta
Să stea de vorbă maica, surorile, nevasta,
Și nu e voie nici să te gîndești,
Că ori iscoadă ori vîndut ești.
Domnii cu căși de geam, din București,
Sînt bucuroști, pe un' te duci,
Că țara s-a umplut de cruci.

Poezia Noi Moștenim de Tudor Arghezi

NOI MOȘTENIM




Noi moștenim acest țărîm
De la măritul Împărat din Rîm.
Blagoslovit să-i fie osul
Că și-a trimis încoace și prisosul,
Și legene-i țărîna și mormîntul
Și-adie-i-le vîntul.




Ne-ncinse țarina cu brîu
De rîuri și-i urzi năframă
Jurîmprejur, de grîu.
În soare bate-n zale de aramă.





Strămoșul lui făcuse dintr-o piele
Hotarul țării sale nou,
Împrejmuind cu noduri de curele
Croite din spinarea unui bou.




- ,,Socot cureaua, - zise, - ca un zid :
Pe cine-l sare îl ucid.”
Și fratele lui geamăn, este scris
Că l-a sărit în rîs. Și l-a ucis.


Dar cel puțin, mărite Împărate,
Acela i-a fost frate.

Poezia Nu-Nțelegeam de Tudor Arghezi

NU-NȚELEGEAM



Nu-nțelegeam ce se gîndeau să spuie,
Cercînd zăplazul cît e prins în cuie
Și mult mirați că poarta n-are
Zăvoare și încuietoare.
- ,,Așa ne-am pomenit. Bătrînii mei
N-au prea umblat cu lacăte și chei,
Deprinși, cum se obinuiese,
Cu porțile și ușile deschise
Și la biserică și casă.
Drumețul intră, poarta mea îl lasă,
Se hodinește sau se-nchină,
Și pleacă mulțumit, cu traista plină.”





Ei au mai zis pe păsărește :
- ,,Cine vă apără și vă păzește ?”
- ,,Nouă ne-a stat întodeauna paza
Celui ce face noaptea și amiaza
Și cugetul curat.
Cetățile, un vînt le-a măturat,
Și zidurile mari și întărite
Se fac tărîțe-n vînt. Pe nesimțite,
Un duh al gîndului le scurmă.
Au fost cetăți și n-a rămas o urmă.
Puterea inimii vă doare,
Căci decît cremenea-i mai tare.
De mii de ani eu mă păstrez
Fără cetăți și fără meterez.
Sînt alt soi de bărbat :
Eu am bătut și fără să mă bat.
Cu zîmbetul și așteptarea
Am strîns acasă toată zarea
Și se va-ntoarce înc-o dată
Și cîtă-a mai rămas înstreinată.
În fieștece țărînă străină,
Am bulgări tari de jar și de lumină.




Străinii nu pot să le are,
Că plugul nu răzbește prin vîltoare
Și se fac scrum și vitele și plugul.
Cenușa li-e cîștigul, funinginea belșugul.”