Poezia Pe Albumul D-rei X. de Vasile Alecsandri

PE ALBUMUL D-REI X.


Tu ce de mine mult departe
Dorești, nerăbdătoare,
Să scriu pe-a ta frumoasă carte
O strofă-ncîntătoare,


Ființă albă, seafie,
Copilă grațioasă !
Am pentru tine-o poezie
Ca tine de frumoasă ;


Dar ca s-o scriu, aș vrea o pană
Din aripa-ți divină,
Ș-o rază vie, diafană,
Din alba ta lumină.


Cu acea rază mult iubită
Mi-aș face-un dulce soare,
Ce-n viața mea rentinerită
Ar arde cu splendoare.


Cu pana ta din aripioară
Aș scrie că tu ești
O Mărioară-Florică
Din lumile cerești...


Prin armonii duioase-aș spune
La roze și la stele
Că ești o gingașă minune,
Mai scumpă decît ele.


Și închinat la al tău nume,
Al tău poet ferice
Prin visuri dulci în altă lume
S-ar înălța de-aice.


M-aș duce-n sferile senine
Lipit de sînul tău,
Și te-aș purta voios cu mine
În veci pe sînul meu,


Și de amor și de plăcere,
De-a noastre desfătări,
Aș anima acele sfere
Cu falnice cîntări !...


Dar ce zic ? Unde mă răpește
Avîntul poeziei ?
În care plaiuri rătăcește
Aripa fanteziei ?


Uit că tu ești primavară,
Pe țărmuri înflorite,
Iar eu plecat sînt cătră seară
Pe cîmpuri vestezite !


Tu cînți în razele de soare,
În a juniei horuri ;
Eu cînt în umbra-ntristătoare,
În valea cea de doruri !


TYu zici : „Ferice-i de-a fi jună,
Frumoasă și iubită,
Purtînd pe frunte o cunună
Cu roze împletită !”


Eu zic, privind cu-nduioșire
La fața ta divină :
„Ah ! trist e omu-n pribegire
Cînd lumea-i de flori plină !


Trist e deșertul ce se-ntinde
Pe sub amurgul vieții,
Cînd vezi cum soarele s-aprinde
În faptul tinereții !


Amar e de-a privi în zare
Un zbor de năluciri
Ce fuge, fuge-n departare
Cu tainice zîmbiri,


Fantasme albe, de iubire,
Care dispar în vîntm
Lăsîndu-ne în părăsire,
Plecați pe un mormînt !”

Poezia Strofe Despărăchete de Vasile Alecsandri

STROFE DESPĂRĂCHETE

                   I


In pulberea dusă de vînturi
Sub pașii noștri călători,
Cîtă-i luată de pe flori
Și cîtă, vai ! de pe mormînturi !
Voi, ce purtați cupa la gură,
Ah ! deșertați cupa deplin...
A morților cenușă sură
Presară-ades dulce vin !

                  II

Înger căzut ! înfipt-ai piciorul tău în tină,
Mișcînd din vreme-n vreme aripele-n lumină.
Putea-vei scăpa oare din glodul ce te-a prins ?
Vai ! chiar pe-a ta aripă noroiul s-a întins !

                  III

Privind fără-ncetare prostia omenească,
De lung urît cuprinsă, Esternitatea cască !

                   IV

Din crinul palid ce cade, moare,
Alt crin răsare viu pre pămînt.
Tu, copiliță, ai murit floare
Ș-ai zburat, înger, de pe mormînt.

                    V

Cînd ochiul se deschide în faptul dimineții,
Cu razele luminei unește pe-ale vieții,
Și cerul și pămîntul în el se întîlnesc
Și-n dulce oglindire voios se înfrățesc.

                     VI

Te-ai dus în raiul cu dulci lumine,
Dar nu ești moartă tu pentru mine !
Eu jumătate sînt în mormînt,
Tu jumătate ești pe pămînt !

                      VII

Sculptor cu mînă aspră ! Acel care-n urgie
Sculptează Libertatea în formă de sclăvie,
Ca trist fior de moarte se strecură prin lume
Și chiar mormîntul rece respinge al său nume.

                       VIII

Mărețul rege, mîndru de sceptrul său puternic,
Ce-apasă fruntea goală pporului nemernic,
Se crede deopotrivă cu însuși Dumnezeu !
Un singur om pe lume înfruntă visul său,
Zicîndu-i : „Tu ai sceptrul cu care săpi pămîntul,
Eu, cioclu, am lopata cu care-ți sap mormîntul !”



                    

Poezia În Zorii Zilei, La Paris de Eugen Jebeleanu

ÎN ZORII ZILEI, LA PARIS




Înconjurat de raze mi-este chipul.
Pe unde trec, tăcerile tresar.
Trezesc din somn Parisul și, din slavă,
Soarele zorilor mă scaldă-n jar.




Dar cine-s eu ? Biruitorul treaz,
Cel ce-a pîndit soarele-n zări cum crește
Și care, în solara slavă-a zilei,
Mîndru și singur, numai el sclipește.




Cine sînt eu? Al Soarelui-Zeu preot,
Care jertfește nopților, stăpîn.
Se leagănă un clopot vechi. Poți bate.
Sînt preot, dar sînt preot păgîn.




Și-n zori, în timp ce clopotul răsună,
Aprind văpaia sub înaltul rug.
Pe rug și-n suflet, razele de soare
Se-nalță, vin și dănțuie și fug.




Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Mai doarme-n noapte codru-mpodobitul.
Eu sînt acel ce ți-a pîndit sosirea,
Sînt preotu-ți, bolnavul tău, smintitul.




Sînt palid? Raze purpurii pe mine !
Era mai rumen Ad, strămoșul meu,
Cînd îți slujea ca preot? Ai dreptate.
Vai, de-un mileniu-ngălbenesc mereu.




Sînt un martir din sfîntul Răsărit,
-Odraslă, poate-a vreunui mag, strămoșul-
Ce-și caută-alinarea-n Asfințit.
Sînt palid? Oh, Vopsește-mă în roșu !




Cumplit urăsc smolita-mi seminție
Ce zămislitu-m-a s-alerg, nebun
Și palid, spre urîtul Asfințit,
S-ador acolo Soarele-Stăpîn.




Ce-a fost? Tot una-i. Sîngele trudit e,
Mă-nchin luminii, focului cel viu
Și caut o minune sau un vis,
O taină. Și ce caut, nu mai știu.




Trîndavu-mi sînge oriental s-adapă
Însetoșat în ape de-asfințit :
Sînt Soarelui cea mai trudită rază
Și preotul cel mai mîhnit.




Un cînt mă -mbie. L-o fi murmurat
Odată-n Asia sfîntă o fată brună.
Simt un parfum : din flori miraculoase
L-a respirat, cîndva, poate-o străbună.




Ceva, ca o străveche vrajă,
Mă-mprejmuie - tăcut mi-aplec privirile,
Aștept ceva. Și ceea ce aștept
Nu-s banii, nu-i iubirea nu-s măririle.





Ce-aștept? Nimica. O femeie
M-a întîlnit, și-atunci cînd mă sărută,
Nici cînd Parisu-acesta plin de sărutări nu vede
O sărutare mai bolnavă și mai posomorîtă.




Aștept. Veni-va un cutremur crîncen
La asfințit, sub zări împurpurate
Și-atunci zadarnic mă veți mai trezi
Cu sărutările înlăcrimate.




Preotul Soarelui-Stăpîn pleca-va,
Cel mai ciudat și cel mai chinuit,
Care - trudit făr-a cunoaște viața -
Nici în Paris măcar nu a iubit.





Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Văpaia scade, freamătă Parisul.
Spre-o nouă luptă se avîntă viața,
Superba, mincinoasa ca și visul.




Mă duc și eu, erou păgîn, pribeag,
Nou cavaler, rătăcitor smintit,
Care-și gonește și-ultimile visuri
Ascunse-n sufletu-i neliniștit.




Înconjurat de raze mi-este chipul,
Clopotul sună, pașii-ncet mi-i trag :
Pe pietrele bogatului Paris,
Jertfă-a adus cel mai sărac pribeag.

Poezia Inscripție Pe Ararat de Tudor Arghezi

INSCRIPȚIE PE ARARAT



Pe drumul mut al marilor stihii
Pămîntul mort plutește-ntre stafii
Și-atîrnă putred, spînzurat în cete,
Cu hoiturile altor vechi planete..




Iudeea, piramidele, pustiul...
Cine-a-ntrebat al cui era sicriul
Mînat pribeag printre vîrtejuri oarbe,
De-l varsă unul, celălalt de-l soarbe ?




Învăluit în stele, flori și ape,
Nu bănuia că moartea-i pe aproape.
Ce zămislise-n vreme din viața lui mai bun :
O mușiță și-o muscă a viermelui nebun.





Mai știe cineva că-n neamul lor
Țînțarul cu hrisoave a fost nemuritor,
Cînd nici strigoilor de ceață
Slova de-aci nu le mai e citeață ?