Poezia Doină Pe Nai de Tudor Arghezi

DOINĂ PE NAI



Fumu-i fros și-abia te văd.
La conace e prăpăd.
Ce blestem și Nenoroc !
Magaziile-au luat foc.
Grîul arde și porumbul,
Într-o ceață grea ca plumbul,
Și văpăile aleargă
Uriașe, să o spargă,
Tocmai cînd se-arată-n țară
Aurul de pe secară,
De pe orzuri și livezi.
Vezi și nu-ți vine să crezi
Că se duce orișicum
Toată munca noastr-n scrum.
Dar și fără foc și pară,
Ea pleca din vetre-afară.
Dusă-n zări pe marea-albastră
Și nu mai era a noastră.
Îi era drumul deschis
Boierimii la Paris,
Unde începe odată
Viața ei adevărată.




Stropii noștri de sudoare
Se făceau mărgăritare
În șiraguri săltărețe
Pentru circ și călărețe.
În cerceii de rubine
Era sînge de la mine.
Lacrima din ochii tăi.
Carnea ta cu vînătîi.
Candela de agonie
Și tăcerea din sicrie.




Domnișorii se adună
Să se sfătuie-mpreună,
În cinzeci de ani de sfat
S-au scuipat și înjurat,
La coșciugul mortului,
Ca la ușa cortului,
Mari ciocoi și mici ciocoi,
Ciocli vechi și ciocli noi,
Corbi în stoluri, cîteșcîte,
Ca pe hoituri, tăbărîte,
Dumicînd același leș
La mîncare înțeleși.
Numai că o-nvățătură
Le începe de la gură,
Pe cînd alta, cu alt cîntec,
Îi îmbucă de la pîntec.
Și dihonia lor ține
De o viață și mai bine,
Și cu toții, în sfîrșit,
Se îndoapă liniștit.




Gîlcevîndu-se frumos,
Ciocul le-a ajuns la os.
Acum, vezi, Măria-Ta,
Dacă domnii-or mai scăpa,
Două reguli nu încap,
Toți vom tăbări pe cap.
Tărtăcuța asta-ncurcă
Și dă domnilor de furcă.
Ce-i un cap ? Nimica toată.
Brațe trebuiesc și gloată.
Omul este de folos
Numai de la gît în jos ;
La arat, la secerat
E mai bun de cap scuturat.
Între umeri de năpîrci,
E de-ajuns un bumb de zgîrci.




Te trezești și te mai miri
Cu panduri și Vladimiri
Și cu lumea de strînsură,
Care-ți bagă pumnu-n gură
Și te scot și din moșie,
Să le faci cărăușie.
Vodă, Doamne, ia aminte :
Asta vine de la minte,
Arz-o focul de prostie.
Răzvrătire, haiducie,
Ură pe propietar,
Astea vin de la tipar.






A fost bun cîndva tiparul
Cînd scotea Aghiazmatarul
Și molitvele, la schit,
Dar pe urmă s-a lățit.
Dar pe urmă s-a lățit.
De la slovă, de la buchi,
S-a întins ouînd păduchi.
Blesteme Mitropolia
Gîndul, scrisul și hîrtia.
Litera de fier, cerneala,
Teascul, cartea și momeala
Strecurată prin cuvinte,
Drept simțiri și-nvățăminte.
Nu e de răbdat zăbavă,
Cugetarea e otravă.




Deocamdată, prinși de spaimă,
Cuscrii nu se mai defaimă,
Și cumnații au uitat
Cît de mult s-au înjurat
La Cămară și Senat.
Albii, cum își zic, și roșii,
Nu mai fac azi pe cocoșii.
Spilcuiții de coconi,
Din fuduli ajung claponi.
Cucurigu ! sus, pe claie ;
Jos, în ploaie, cucuvaie.
Ieri deștepți, și astăzi proști,
Cînd îi vezi nu-i mai cunoști,
Milogindu-se-ntre ei
Pentru cîte un crîmpei.
Țăndărei, zdrențe de idei.





Cum veni năpasta
Asta
Și ce este de făcut
Să rămîie ca-n trecut ?
Mintea,-atîta de bogată
Și-ndrăzneață altădată
La arenzi și la venit,
Înntr-un ceas a sărăcit.
Într-un ceas vijelios,
Timpul s-a întors pe dos
Și se stinse de odată,
Ca o lampă răsturnată.
Toate fețele, mărețe,
Tinerețe, bătrînețe,
S-au schimbat într-o secundă.
Unde să se mai ascundă ?
Și chirciții și înnalții
Seamănă unii cu alți,
Ca pisicile fătate,
Numai că-ntr-altfel pătate.
Din zorzoane și din mască
S-au ales doar cîlți și iască.
Ce viteaz era pe cal
Falnicul domn general,
Cînd, trecînd frumos pe stradă,
În ținută de paradă,
S-arăta la Zece-Mai !
S-a ales un putregai
Ca și el, legiuuitorii
Sînt în zilele vîltorii,
Strînși în rînd
Și tremurînd.
Fără vajnicul lor ifos,
Pare că-s bolnavi de tifos.
Parcă fața le-a rămas
Retezată de la nas.
Cum începe balamucul
Le și zboară-n vînt surtucul
Și rămîn în pielea goală.
Nu e șagă, e răscoală,
Dar mîndriile trufașe-s
În izmene și cămașe.
Insul cel adevărat
E un strîmb, un cocoșat.
Desfășat de blăni și șube,
Dedesubt e numai bube.
Cîte decorații are
De la gît la cingătoare,
De la ceafă pe spinare,
Zace copt, subt fiecare
Licărire, un puroi
Și nu poate de-nnapoi.
Din buboaiele stătute,
Scos din el, ciocoiul pute.

Poezia Doină Pe Fluier de Tudoe Arghezi

DOINĂ PE FLUIER



Un avînt nestăpînit
I-a-nviat și-ndrăgostit
Juni mai noi și cotoroanțe,
Cu principii și nuanțe,
Se sărută, brațe-n brațe,
De ceva să se agațe.
Suspinau că piere țara.
Veneau vrajba cu ocara.
Boieria-n răzvrătire
Suferea ca de-o jignire.
După-atîți amari de ani
O scuipau niște golani,
Supărată că îndură
Palmele peste figură.
Cînd era mei gros norocul,
Se-mplinise și sorocul.



Țara le era moșia,
Cugetul, ticăloșia,
Cuviința, alelei !
Huzurești și faci ce vrei.
Legea, eu, cum vreau o fac :
Birul, biciul, bunul-plac.
Altă lege-n țară nu-i :
Fiștecare legea lui.
Ai de unde și s-alegi :
Cîți ciocoi atîtea legi.
Ei, țăranii,-o luau de-a buna :
Vor o lege, numai una,
Și o lege-a tuturor,
Scrisă și cu mîna lor.



Cînd și cînd, un zvon, așa,
Și mai mult înfricoșa.
Zece sate răzești
S-au pornit spre București.




De la munte, trei județe
Pleacă, minte să ne-nvețe.
La bariera din Vitan,
Robii de pe bărăgan
Au sosit cu furci și coase.
La Chitila sînt vreo șase
Mii de oameni cu topoare.
Altele, la Cotroceni,
Gloată mare de olteni,
Fierb ceaunul pe coceni.
Au venit, să se strămute-n
Care, ca la șapte sute,
Cu căței
Și cu purcei,
Cu căldări, cu pirostrii,
Cu copăi și cu copii.
În palatul ăsta, măi,
Sînt o mie de odăi,
De încap, bătu-i-ar sfinții,
Oltul și cu Mehedinții,
Și mai sînt cămări și căși
Cu izmene și cămăși,
Să îmbraci, de-a lung și latul,
Muiereru-n tot Banatul.




Vine toată omenirea
Să dea ochi cu stăpînirea.
Capitala răsfățată
E de-aznoapte-mpresurată,
Spune zvonul, și-un fior
Trece-n pielea tuturor
Deputaților din Sfat.
La un ceas întîrziat,
Cotropit de-atîtea slugi,
N-ai nici cînd, nici cum să fugi.




Un boier, vechi cărturar,
La un ochi c-un ochelar,
A cerut să intre-n țară
O armată dinafară,
Orișicare, nu îi pasă
Cu stăpînii înțeleasă,
Ca să fie chezășie
De huzur și de moșie.
Patrioți de vorbe mari,
Cărturari, necărturari,
Unii daci, alțio romani,
Sînt cu noi pînă la bani.
Încercarea dacă vine,
Ori cer oștilor străine
Să le fie-ntr-ajutor,
Împotriva țării lor,
Care geme, care plînge,
Înnecată-n fum și sînge ;
Ori, ca de atîtea dăți,
Se pitesc prin străinătăți.
S-ar visa fugarii toți,
Toți stăpîni și patrioți.
Vinovații și vrăjmașii
Fac tot ei pe păgubașii.




Măscărici și negustori
Ni se fac judecători
Și simt mare trebuință
Să dea și cîte-o sentință.
Plugu-l pedepsesc că ară ;
Turmele, că sînt în țară,
Cad sugt greaua lor osînda,

Că nu pot să le mai vîndă
Și să le mai joace-n cărți
Cu fugari dintr-alte părți.
Pe țărani, că-și văd de muncă,
De-i alungă și-i aruncă,
Și se leapădă de ei
Viii, morții lor și-ai mei
Cu moșnenii și străbunii.
Rîndunelele, lăstunii
Nu-și mai puseră cuibare
La conace și-n pridvoare.
Vrăbiile s-au mutat
Din căminul necurat.
Stolurile lungi de ciori
Îi așteaptă pe feciori,
Pe ispravnici și pe frați,
Să-i dumice spînzurați,
Să frămînte vitele
Hoituri cu copitele.
Facă-s-ar, cînd îi alungă,
Bivolița să-i ajungă.
Nu-i la curtea boierească
Nimeni să te mai cunoască,
Și-i părtașe la răscoale
Și cățeaua dumitale,
Toată firea și simțirea
Îs de-acum cu răzvrătirea.

Poezia Duduia de Tudor Arghezi

DUDUIA




E-o domnișoară-nnaltă, subțire și trecută,
Și nu e nici femeie detot și nici bărbat.
Cu noapte-n cap se duce la plug și semănat,
La seceră, la coasă, călare și ciufută.



Au vrut să o mărite. Duduia nu se lasă,
Și ofițerii sprinteni, și grangurii petiți,
Cerînd-o de nevastă, plecau dezamăgiți
Că nu-i niciunul vrednic de mîna ei osoasă.



Era rostirea vie, în carne, simț și minte,
A unei noi ființe, de-al treilea tipar.
În loc de fraga gurii-i crestat un buzunar,
Și-n loc de trup se-ngustă un sac de oseminte.



Femeie nefemeie, la bine și la rău,
Turtită ca o tavă și-un sul de rogojină.
Sătulă de-ntuneric, scîrbită-i de lumină,
Făptură nemplinită și fată fătălău.



Citind, închisă-n casă, cărți groase, pe alese,
Văzu deșteptăciunea, ajunsă de prisos,
Că nu dă mîngîiere și nu-i e de folos,
Și-a-mbătrînit pe slove și pagini nențelese.




De ani de zile-ncoace, mînia se răzbună.
Și-a împletit gîrbaciul și l-a-nnodat cu plumb
Și alungînd țăranii prin grîu și prin porumb
Harapnicul se-abate pe spete și răsună.



Spinările zdrelite și deștele zdrobite
De cnutul domnișoarei cu cizme și nădragi,
Că a sluțit călare o sută de iobagi
Și sumedenii prinse-n zăvoiul ei, de vite.



Duduie, carabina îți spînzură de șea
Și te-nsoțește-n raita din zori cățeaua cîrnă.
Ea mușcă, asmuțită, apucă și se-atîrnă.
Duduie, răfuiala a și-nceput. Păzea !

Poezia Răzvrătitul de Tudor Arghezi

RĂZVRĂTITUL



Dumitru țărănoiul, dulgher și lăutar,
Nu tulburase satul vorbindu-i în zadar :


Cu binele nu merge. L-am încercat de-a surda.
Au scos din noi și untul, cu sîngele, și urda,
Și zerul. O cocleală rămîne pentru noi,
De nu te bagi iscoadă și slugă la ciocoi.
Eu slugă la jigodii nu m-aș vedea să fiu ;
Mă-ngrop mai repede de viu.
Te strădui fără noimă și dai pe brînci, te storci,
Rîndeș la boieria de cocină de porci.
Mai bine luarăți sapa și traista la spinare,
Pribegi făr' de cămașe, desculți prin țara mare.
Prășind prin bărăgane sau ciocănind o coasă,
Un boz de mămăligă, de prînz, tot o să iasă,
Dar cel puțin rămîne, de bine și de rău,
Că ești de capul tău.
Cioplind cu barda bîrna, bătînd dimia, piua,
Ori învîrtind la moară ești muncitor cu ziua,
Nu rob pe toată viața și priponit ca vita,
Primind mălaiul muced și-aprins, cu țîrîita.
Cu semenii de brazdă, fugiți de pe moșii,
Începe-o răspicare și de-alte datorii.
Începi să-nveți cititul, să scrii, să vezi, să știi.
Pecețile de beznă, cojite de pe pleoape,
Începe-n întuneric de ziuă să se crape.
Gîndind întîi în șoaptă, și mai tîrziu pe față,
Te-i aduna cu alții-nțărcați de aceeaș viață,
Și celor ce v-apasă, vă mint și vă înșeală,
În ceasul judecății le-ați cere socoteală.





Primarele, prefectul, crășmarul, arendașul
Îl leagănă-n bîzdîguri și țîfnă pe Conașul.
Conașul stăpînește zece moșii, și are
Mai multe mii cîmpie și codri de hectare.
Ei se urăsc, viclenii, dar cum vorbesc de tine,
Parc-au călcat cu talpa pe ghimpi de mărăcine,
Și strînși în cîrd de pofte și lăcomii căscate,
Sînt cioclii și otrava de peste mii de sate.
Nu i-ai văzut, dînd ochii la curte cu săracul,
Că li se strîmba mutra, de parcă văd pe dracul ?





Evlacia din timpuri, cinstită, înnălțase
Lăcașuri, paraclise și mînăstiri frumoase.
Un preot era preot, și Crezul era Crez.
Mă tot gîndesc la timpuri și-mi pare că visez.
Măreața moștenire e luată cu chirie,
Minciună și tarabă, dezmăț, negustorie.
Cîțiva răzleți, prin schituri și parohii uitate,
Mai stăruiesc în rîvnă și cad în strîmbătate.




Toți au, ca și pe vremuri, o față, doar să fie
Smerenia văzută de-atotfățărnicie.
Bisericuța-i martor, să v-amintiți mereu
Ciocoii că-s tovarăși, de brîu cu Dumnezeu.
Sudoile de sînge și suferința mută
Le-ar fi-mpărțit cîștigul cu el, atît la sută.
Cînd ne spoim a jale, mînjind și cele sfinte,
O ducem cu samsarii credinței înnainte.
Te-așteaptă-n strana dreaptă să vii mitropolitul.
Tu, din altar, la hramuri, alegi pe Răstignitul,
Că gol și el, ca tine, prin fumul de tămîie,
E tot bătut în cuie, în palme și călcîie.
Piroanele de astăzi, dobînzi la împrumut,
Tot Iuda le tocmește și tot el te-a vîndut.
Șireți stăpînii noștri aflară bune rosturi
Și bine nimerite și-n cele-patru posturi
Și-n Miercurile, Vinerile toate.
Dintr-un condei, se scade un al la jumătate.
Veneau neașteptate, de-a gata, ajutoare,
Tipicuri întocmite-n sinoade și soboare.
Te-nvață stăpînirea, hrănit cu terci, rumâne,
Să rabzi și jumătatea din an ce mai rămîne.
Tu, cuminecătura o ceri spre mîntuire,
Te spovedești la popa, îngenunchiat, Zamfire,
Și el te și pîrăște, de-ai chibzuit vreo faptă
Ce ție ți se pare a fi răsplata dreaptă.
El e spion de suflet la domnișori, bădie,
Că vrea puternicia ciocoilor să ție.
Apoi, la-mpărtășire, orînduiala are
Cerinți de-mpăciuire. Te duci să ceri iertare
Ciocoiului obraznic și slugilor fudule,
Că n-ai făcut mătănii la ușa lor destule.
Așa că de la Paște, mai pocăit, mai bun,
Ți se înmoaie vlaga și nu treci din blestem
La sfînta răzvrătire, de care ei se tem.
Ai dus-o-ntr-o scrîșnire tăcută, însă are
O margine rostită răbdare orișicare.
Ia furca, taică,-n mînă, și-ascute-i bine dinții
Și apără-ți odrasla, răzbună-ți și părinții.




Dintr-unul te faci sute, din sute iese gloată.
Așteptă țărănimea scînteia scăpărată.
Vîltori și limbi de flăcări așteaptă să se miște,
Pitite după staul și curți, în porumbiște.
Din apele, aprinse pe matca lor de scrum,
Întunece și cerul puhoaiele de fum,
Nu mai rămîie piatră pe piatră, grinzi în grinzi,
Și cadă și Tăria în țăndări de oglinzi.