Poezia De Ce-aș Fi Trist de Tudor Arghezi

DE CE-AȘ FI TRIST




De ce-aș fi trist ? că toamna tîrzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coșuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala și-o desface la mine și mi-o lasă,
Cînd soarele rămîne să-l găzduiesc în casă.
O prospețime nouă surîde și învie
Ca ca de botez, de nuntă și ca de feciorie.




De ce-aș fi trist ? că pacea duioasă și blajină
Mă duce ca o luntre prin liniști de lumină ?
E un surîs și-n vraf de cărți, să mă alinte.
Vieți noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud și grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.




Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntreabă cîteodată, trezită dintr-un vis :
- ,,Ești tot aici cu mine și tot cu mine-nchis ?”
Nu mă sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e rușine
Că fuge să se-ascundă de lume lîngă mine.



De ce-aș fi trist ? că nu știu mai bine să frămînt
Cu sunet de vioară urciorul de pămînt ?
Nu mi-e clădită casa de șiță peste Trotuș,
În pajiștea cu crînguri ? De ce-aș fi trist ? Și totuș...

Poezia De Ce-aș Fi Trist de Tudor Arghezi

DE CE-AȘ FI TRIST




De ce-aș fi trist ? că toamna tîrzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coșuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala și-o desface la mine și mi-o lasă,
Cînd soarele rămîne să-l găzduiesc în casă.
O prospețime nouă surîde și învie
Ca ca de botez, de nuntă și ca de feciorie.




De ce-aș fi trist ? că pacea duioasă și blajină
Mă duce ca o luntre prin liniști de lumină ?
E un surîs și-n vraf de cărți, să mă alinte.
Vieți noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud și grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.




Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntreabă cîteodată, trezită dintr-un vis :
- ,,Ești tot aici cu mine și tot cu mine-nchis ?”
Nu mă sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e rușine
Că fuge să se-ascundă de lume lîngă mine.



De ce-aș fi trist ? că nu știu mai bine să frămînt
Cu sunet de vioară urciorul de pămînt ?
Nu mi-e clădită casa de șiță peste Trotuș,
În pajiștea cu crînguri ? De ce-aș fi trist ? Și totuș...

Poezia Cîntec de Seară de Tudor Arghezi

CÎNTEC DE SEARĂ




Am cîntat pe cîte scule toate, ca să-mi rabde viața,
Dar cîntînd, și țevi și coarde mi-au rămas în mîini ca ghiața.
Primul fluier mi-l tăiasem dintr-un pai de grîu bălan,
Și cu cîntecul de nuntă însoțeam secerătorii,
Pînă ce subt maluri unda, răzvrătită an de an,
M-a silit să stau din cîntec și s-ascult zburînd cocorii,
Și la fiecare cină, ostenit să vreau să cînt,
Mi-am pus capul pe genunche, și genunchii în pămînt.




Și cu fruntea ridicată, ca un stei în rugăciune,
Umilit și trist cerui și nesfîrșitului de sus,
Coarde noi și alte glasuri în cîntare să răsune.
Și pe rînd, în timpul nopții, visu-n ele mi l-am pus.




Iată pentru ce bătrînii-mi sărutau de tînăr, mie,
Mîna de pe corzi desprinsă, ca o stea de pe vecie,
Iată pentru ce-mprejuru-mi se-nvîrteau atîtea hore
Cu talazele stîrnite la văpaia unui far.
Iată pentru ce voinicii dintre văile sonore
M-au încins cu brău de dafin și cunună de stejar.
De-ar dura măcar cît frunza doina mea de pe-nserate !
De-ar mai ține frăgezimea coardelor înseninate !

Poezia Cîntec de Seară de Tudor Arghezi

CÎNTEC DE SEARĂ




Am cîntat pe cîte scule toate, ca să-mi rabde viața,
Dar cîntînd, și țevi și coarde mi-au rămas în mîini ca ghiața.
Primul fluier mi-l tăiasem dintr-un pai de grîu bălan,
Și cu cîntecul de nuntă însoțeam secerătorii,
Pînă ce subt maluri unda, răzvrătită an de an,
M-a silit să stau din cîntec și s-ascult zburînd cocorii,
Și la fiecare cină, ostenit să vreau să cînt,
Mi-am pus capul pe genunche, și genunchii în pămînt.




Și cu fruntea ridicată, ca un stei în rugăciune,
Umilit și trist cerui și nesfîrșitului de sus,
Coarde noi și alte glasuri în cîntare să răsune.
Și pe rînd, în timpul nopții, visu-n ele mi l-am pus.




Iată pentru ce bătrînii-mi sărutau de tînăr, mie,
Mîna de pe corzi desprinsă, ca o stea de pe vecie,
Iată pentru ce-mprejuru-mi se-nvîrteau atîtea hore
Cu talazele stîrnite la văpaia unui far.
Iată pentru ce voinicii dintre văile sonore
M-au încins cu brău de dafin și cunună de stejar.
De-ar dura măcar cît frunza doina mea de pe-nserate !
De-ar mai ține frăgezimea coardelor înseninate !