Poezia Cîntec de Seară de Tudor Arghezi

CÎNTEC DE SEARĂ




Am cîntat pe cîte scule toate, ca să-mi rabde viața,
Dar cîntînd, și țevi și coarde mi-au rămas în mîini ca ghiața.
Primul fluier mi-l tăiasem dintr-un pai de grîu bălan,
Și cu cîntecul de nuntă însoțeam secerătorii,
Pînă ce subt maluri unda, răzvrătită an de an,
M-a silit să stau din cîntec și s-ascult zburînd cocorii,
Și la fiecare cină, ostenit să vreau să cînt,
Mi-am pus capul pe genunche, și genunchii în pămînt.




Și cu fruntea ridicată, ca un stei în rugăciune,
Umilit și trist cerui și nesfîrșitului de sus,
Coarde noi și alte glasuri în cîntare să răsune.
Și pe rînd, în timpul nopții, visu-n ele mi l-am pus.




Iată pentru ce bătrînii-mi sărutau de tînăr, mie,
Mîna de pe corzi desprinsă, ca o stea de pe vecie,
Iată pentru ce-mprejuru-mi se-nvîrteau atîtea hore
Cu talazele stîrnite la văpaia unui far.
Iată pentru ce voinicii dintre văile sonore
M-au încins cu brău de dafin și cunună de stejar.
De-ar dura măcar cît frunza doina mea de pe-nserate !
De-ar mai ține frăgezimea coardelor înseninate !