Poezia Cîntec La Fereastră de Tudor Arghezi

CÎNTEC LA FEREASTRĂ




Făptură-ndură-te-mprejuru-mi în fiecare ceas întreagă,
Acopere-mă-n flori și iarbă, ca un bordei,
Fără să-ncerce mintea mea să te-nțeleagă,
Silește-mă să te vizez de-a pururi și să te cînt în cor cu-ai mei.




Trimite-mi pasări la fereastră și rîndunele ziditoare
Să-și puie cuiburile-n ștreașini subt paza gîndurilor mele,
În puful nopții adunate, dintre cămin și-nvelitoare.
A și venit în colțul casei ochiul de-argint al unei stele.
S-au strîns copacii-s fața porții ca niște domni veniți pe jos,




Poftește-i vîntule, să intre și să se-așeze-n cîte-un jeț,
Să-mi povestească toată vremea ce s-a-ntîmplat cu Făt-Frumos,
Căci vîrful lor cunoaște viața și-a celui mai smerit drumeț.
Învață-mă, făptură, limba cu care floare și gîndac
Stau înțeleși în taina ierbii și se-nțeleg cu necuprinsul,
Și-nțelepciunea unui nufăr răsfrînt și oglindit în lac.




De ce-aș simți că suie vremea și n-aș opri-o pas cu pas,
Să văd că singură din urmă îmi dă năvală și mă curmă,
Cînd mi-ar ajunge, la suișuri, un bob de trup, un fir de glas
Și-un crin, în fund cu-o piatră scumpă, să-mi fac din el un cuib curat ?

Poezia Cîntec La Fereastră de Tudor Arghezi

CÎNTEC LA FEREASTRĂ




Făptură-ndură-te-mprejuru-mi în fiecare ceas întreagă,
Acopere-mă-n flori și iarbă, ca un bordei,
Fără să-ncerce mintea mea să te-nțeleagă,
Silește-mă să te vizez de-a pururi și să te cînt în cor cu-ai mei.




Trimite-mi pasări la fereastră și rîndunele ziditoare
Să-și puie cuiburile-n ștreașini subt paza gîndurilor mele,
În puful nopții adunate, dintre cămin și-nvelitoare.
A și venit în colțul casei ochiul de-argint al unei stele.
S-au strîns copacii-s fața porții ca niște domni veniți pe jos,




Poftește-i vîntule, să intre și să se-așeze-n cîte-un jeț,
Să-mi povestească toată vremea ce s-a-ntîmplat cu Făt-Frumos,
Căci vîrful lor cunoaște viața și-a celui mai smerit drumeț.
Învață-mă, făptură, limba cu care floare și gîndac
Stau înțeleși în taina ierbii și se-nțeleg cu necuprinsul,
Și-nțelepciunea unui nufăr răsfrînt și oglindit în lac.




De ce-aș simți că suie vremea și n-aș opri-o pas cu pas,
Să văd că singură din urmă îmi dă năvală și mă curmă,
Cînd mi-ar ajunge, la suișuri, un bob de trup, un fir de glas
Și-un crin, în fund cu-o piatră scumpă, să-mi fac din el un cuib curat ?

Poezia De Ce-aș Fi Trist de Tudor Arghezi

DE CE-AȘ FI TRIST




De ce-aș fi trist ? că toamna tîrzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coșuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala și-o desface la mine și mi-o lasă,
Cînd soarele rămîne să-l găzduiesc în casă.
O prospețime nouă surîde și învie
Ca ca de botez, de nuntă și ca de feciorie.




De ce-aș fi trist ? că pacea duioasă și blajină
Mă duce ca o luntre prin liniști de lumină ?
E un surîs și-n vraf de cărți, să mă alinte.
Vieți noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud și grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.




Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntreabă cîteodată, trezită dintr-un vis :
- ,,Ești tot aici cu mine și tot cu mine-nchis ?”
Nu mă sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e rușine
Că fuge să se-ascundă de lume lîngă mine.



De ce-aș fi trist ? că nu știu mai bine să frămînt
Cu sunet de vioară urciorul de pămînt ?
Nu mi-e clădită casa de șiță peste Trotuș,
În pajiștea cu crînguri ? De ce-aș fi trist ? Și totuș...

Poezia De Ce-aș Fi Trist de Tudor Arghezi

DE CE-AȘ FI TRIST




De ce-aș fi trist ? că toamna tîrzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coșuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala și-o desface la mine și mi-o lasă,
Cînd soarele rămîne să-l găzduiesc în casă.
O prospețime nouă surîde și învie
Ca ca de botez, de nuntă și ca de feciorie.




De ce-aș fi trist ? că pacea duioasă și blajină
Mă duce ca o luntre prin liniști de lumină ?
E un surîs și-n vraf de cărți, să mă alinte.
Vieți noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud și grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.




Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntreabă cîteodată, trezită dintr-un vis :
- ,,Ești tot aici cu mine și tot cu mine-nchis ?”
Nu mă sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e rușine
Că fuge să se-ascundă de lume lîngă mine.



De ce-aș fi trist ? că nu știu mai bine să frămînt
Cu sunet de vioară urciorul de pămînt ?
Nu mi-e clădită casa de șiță peste Trotuș,
În pajiștea cu crînguri ? De ce-aș fi trist ? Și totuș...